Tonică această carte a Aurorei Liiceanu, intitulată Prin perdea! Într-o lume românească în care bocetul, jelania, „înecatul corăbiilor“, extazul suferinţei şi al crizei sînt la ordinea zilei, sînt repetate paradigmatic, Aurora Liiceanu ne pune în faţă propria ei viaţă. Divorţată chiar înainte de naşterea copilului, rămasă pe drumuri după „Meditaţia transcendentală“, nevoită să se încadreze ca muncitor necalificat la Grădiniţa „Suveica“, îndurînd avansurile sexuale ale unui mahăr care îi putea oferi un loc de muncă mai bun, adunînd bani din tricotat şi din cusut rochii, toate acestea nu o duc spre depresie, angoasă, disperare pe Aurora Liiceanu. Prin perdea este cumva împotriva acelor pagini întregi de filozofare românească, în care totul pute, nu mai sînt maniere, s-a golănit lumea... Există la Aurora Liiceanu o sfiiciune a curajului, un refuz al resemnării. Acest lucru ar trebui subliniat: Aurora Liiceanu nu clachează, nu disperă (se ştie că disperarea este un păcat), nu e deprimată, fiind ajutată, fără doar şi poate, de copil – „foarte cumsecade, pe care aproape nu-l simţeai“ – şi de psihologia căreia i-a fost fidelă toată viaţa. Primul capitol include şi o polemică purtată cu Noica; filozoful considera că psihologia se ocupă de „micuţisme“, adică de „destine omeneşti, de X, Y, Z etc., deci de micile vieţi separate, individuale, obscure“. Noica e privit în răspăr, asistăm la o sfichiuire a filozofului, pentru tendinţe misogine, cînd Aurora Liiceanu relatează o întîlnire a lui Noica cu o tînără doctorandă la Filozofie: „El a privit-o tot pieziş, cum o făcea, fără a se uita în ochii celei cu care vorbea – sau poate că doar bărbaţilor li se oferea o căutătură directă –, şi i-a spus, ca un sfat, pe un ton caustic, dar suspect de blînd, că de ce se preocupă de asemenea probleme şi nu se ocupă de volănaşe, dantele“. Sînt pagini minunate despre practica în Maram