Mai întâi Ferrer i-a mulţumit lui Tsonga că l-a scos pe Federer, în faţa căruia micuţul spaniol avea palmares groaznic, mai slab şi decât cel cu Nadal. Cât despre acesta din urmă, i-a mulţumit şi el lui Ferrer că l-a scos pe Tsonga, în faţa căruia maestrul zgurei nu s-ar fi simţit chiar confortabil. Iar acum, la finală, ar trebui să mulţumim noi, care ne putem face alt program, după cum bine se exprima cineva, anticipând victorii în minimum de seturi şi la masculin, şi la feminin. La fete a ieşit pronosticul, degeaba Şarapova a făcut eforturi considerabile, limitând inclusiv acele duble greşeli enervante (chiar dacă şi acum a fost loc de două în acelaşi game...). Dacă nici finala băieţilor nu va fi avut istoric, asta o veţi şti dumneavoastră.

Să ne întoarcem, aşadar, la certitudini, adică la semifinala Djokovic-Nadal. Dintru început, vă spun că nu mi s-a părut o partidă memorabilă, chiar dacă a fost împinsă în setul decisiv. Practic, doar două seturi au fost cu adevărat echilibrate din cele cinci. Perioadele de dominaţie au fost împărţite aproape democratic, de aceea n-am avut parte de multe momente în care Nole şi Rafa să fie la cel mai bun nivel, SIMULTAN. Suspansul din setul decisiv a salvat meciul, ba chiar a oferit o fază antologică pe care o vom duce cu noi de acum încolo. Este mingea la care, zic eu, Djokovic a pierdut tot. Da, sunt convins mulţi dintre dumneavoastră au ghicit, este vorba despre prăbuşirea sa în fileu. S-a repezit cu prea multă sete într-un smash care, după spusele sale la conferinţa de presă, ar fi fost punctul său în 99,99% dintre situaţii! Ar fi însemnat minge de 5-3 pentru el... Ulterior, sârbul a mai primit o confirmare că meciul e dus. A pus o scurtă aproape perfectă, Nadal a ajuns, dar a restituit pe tavă. De acolo se putea face punct clasic, însă Nole a vrut să îl facă în felul său. Ca să-i arate cine-i şeful, l-a lobat pe Ra