Sunt cărţi pe care nu le poţi rezuma ori povesti decât cu marele risc de a pierde esenţa lor. Ca formă pură a literaturii, poezia se inscrie in această sferă a impsibilităţii de a o trece in alt limbaj fără a o deforma. Tot poezia este cea care ne aşază graniţele ferme dintre realitate şi ficţiune/imaginar. De fapt intre două tipuri de realităţi care uneori seamănă, care au tangenţe, dar sunt atât de diferite, diametral diferite, aş zice.
In acelaşi timp, realitatea poetică se intoarce in realitatea imediată, reliefându-ne segmente ale sale până atunci nevăzute, neştiute de nimeni. "Clarul de lună", "infioratele flori de tei", liniştea atât de adâncă incât iţi pare că "auzi cum se lovesc de geamuri razele de lună" n-au existat inainte de Eminescu sau Blaga, dar există după ei in realitatea noastră imediată, uneori chiar pentru oameni care nu au citit poeziile.
Infuziunea in real nu se petrece numai pe calea lecturii, ci şi prin contaminarea cu acel real la care fac referire, la care se raportează şi uneori in care trăiesc cei ce citesc.
In proză, lucrurile se petrec ceva mai complicat, atat in scriere, cat şi in lectură. O anume prejudecată aşază proza undeva in realul perfect recognoscibil pe de o parte obiectual, pe de altă parte factual. Cititorii, dar şi o bună parte a criticii, acceptă cu greu că real nu inseamna numai acţiune sau numai obiecte, că există un continuum al realităţii care include şi idei, şi sentimente, şi gânduri, şi credinţe, că recuperarea realului se poate face, probabil cel mai bine, prin persistenţa amintirilor. In fond, real este ceea ce am selectat, ceea ce ne ghidează şi in ceea ce credem. Tot ceea ce este intrupează o nouă realitate, care nu ar exista in absenţa cuvântului capabil să o fixeze.
In acest fel trebuie citită cartea lui Claudiu Bârsilă "Secunde de grafit". Să spun de la bun inceput că e o carte
