Dacă libertatea cuvântului a fost prima dintre cele pe care ni le-a oferit Revoluţia, rămânând până astăzi practic singura dintre cele de care se bucură cu adevărat românii, nu mi-aş fi imaginat nici un moment că în doar 20 de ani cercul va încerca să se închidă, iar mass-media va fi identificată, de către cercetătorii din laboratoarele Puterii, ca una dintre ameninţările la adresa securităţii naţionale.

Cu toată enormitatea sa, ideea persistă şi semidocţi de tipul lui Fota încearcă chiar să ne convingă de realitatea ei. Întreaga companie a interceptărilor din dosarul „Vântu”, date publicităţii în ciuda faptului că nu au nici o legătură cu cauza, are de fapt menirea să demonstreze cât de nocivă este presa şi cum atentează ea la stabilitatea şi ordinea instaurate cu atâta trudă de Putere.

În fond, demersul lui Vântu – imoral ca metodă şi, mai ales, ca exprimare – este doar una dintre clasicele încercări de asigurare a unui suport pentru propriile interese pe care le-a declanşat aproape oricare dintre proprietarii din presa postdecembristă veniţi din alte zone de activitate. Mi-e greu să cred că lui Vântu i-a trecut prin cap să instaureze vreo dictatură servindu-se de Tatulici, Ursu sau Dinescu ca vârfuri de lance. Interesul său permanent a fost să fie luat în considerare ca un jucător important pe lângă cine va crede el de cuviinţă că merită să fie susţinut (iar opţiunile sale s-au dovedit a fi suficient de variate).

Puterea acuză constant o „anumită parte” a presei de manifestări ostile şi de tentative de destabilizare. În nici o ţară civilizată, cu democraţie autentică, presa nu este prietena puterii. I se mai spune, pe bună dreptate „câinele de pază” al democraţiei, tocmai pentru capacitatea de a manifesta vigilenţă şi de a da în vileag manevrele incorecte sau rău intenţionate ale unora dintre persoanele aflate în poziţii de decidenţi. V-aţi imag