Intr-un fel, nu mai e nimic de spus de­spre Mondiale. Dupa primele doua-trei me­ciuri, am intrat în posesia mesajului: fot­bal deschis. Toata lumea s-a convertit la ceva care n-are un nume foarte exact, dar seamana cu o sete insatiabila de joc. Ger­mania ataca - în stilul atletic, direct si pre­ponderent aerian, pe care Klinsmann îl cunoaste atat de bine, pentru ca l-a prac­ticat permanent. Olanda ataca - cu doua extreme clasice (Robben si Persie) pe care doar echipamentul mai stramt le des­parte de epoca fotbalului jucat în tuse, de maestrii sprintului, acum 40-50 de ani. Argentina ataca (dar asta nu e o nou­tate, ci o chestiune de ereditate), Me­xic si Iran, Trinidad Tobago si Polonia ata­ca. Doar Anglia a dat impresia ca are re­zerve. Nu conteaza. Englezii sunt scep­tici din principiu, desi, de data asta, amor­tea­la reflexelor vine, mai curand, din ten­doa­nele obosite ale lui Beckham si din lipsa de imaginatie a marelui suedez de la carma. Nu e o întamplare. Tot ce e sue­dez pare confuz, tolerant cu exoticul si de­rutat. Fotbalul suedez nu face decat sa transporte, la Mondiale, somnolenta unei tari care a epuizat toate formele de re­verie sociala si se scufunda, lent, în de­ru­ta. Discutia e mai lunga si priveste de­ta­liile curioase ale lungii experiente morale suedeze, în drumul de la o societate ener­gi­ca si compacta a anilor 1900-1970, la cre­sa socialista a zilelor noastre. Nu con­tea­za. Important e ca, exceptand Suedia nar­cotizata, toata lumea revine la apetitul pen­tru lucrurile simple. Liniile de fundasi urca mereu, sinu­ci­gas, spre centru si se expun contrelor, dar energia care vine din aceasta noua filo­zofie ofensiva si indiferenta la risc e cru­ciala. Ea e pe punctul de a transforma fot­balul în acel joc elementar si entuziast pe care nimeni nu l-a mai vazut, în ultimii 50 de ani. Mai precis, de la Realul lui Di Ste­fano si cvinta de Cupe Europen