Răzbunarea unui român sărac
(Continuare din episodul 5)
Cafeluța e gata demult. Chelnerul ne întreabă dacă mai dorim ceva. Amabilitatea lui e stânjenitoare pentru noi, consumatori ipocriți și parcimonioși ai unei singure cafele. Mai dorim, dar nu mai vrem. Nu ne mai permitem. Ne ridicăm și pornim la pas pe strada gării. Oricum, nu mai e mult până la tren. În Occident timpul trece mai repede decât la noi.
Tramvaiul vienez are roți de vată. Nici nu-l auzi când vine. Cum noi suntem obișnuiți să traversăm pe unde se nimerește, cât pe ce să dăm bot în bot cu tramvaiul.
Titus e obișnuit cu tramvaiele hodorogite din Iași. Când pleacă din Copou, le auzi din Bucium și din Bularga. Odată urcat în tramvai, e o treabă destul de anevoioasă să-ți ții dinții în gură. Ești zvârlit dintr-o parte în alta, cobâlțâit, scuturat și răsucit ca mărgica în fluierătoare. Dar măcar auzi tramvaiul când vine, nu riști să te prindă pe linie. Asta e partea bună.
Speriat de tramvaiul care i-a șters umărul, sau inspirat de acest incident, Titus îmi povestește cum, chiar în zilele dinaintea plecării noastre spre Suedia, Iașul a fost scena unui eveniment istoric, reluat din oră în oră de televiziuni, relatat pe larg în articole entuziaste din presa locală și comentat cu înflăcărare de ieșeni.
Un tramvai, unul singur dintre toate tărăboanțele alea interbelice, a fost modernizat. Caroserie nouă, scaune tapițate, aer condiționat, camere video, afișaj electronic – ce mai, era frumos, modern și silențios, ziceai că e adus din Viena. A făcut un tur al orașului, într-o tăcere spectaculoasă, apoi a fost parcat la Palatul Culturii. A venit primarul și a vorbit ca la inaugurarea unui cosmodrom. Au fost și parlamentari, un ministru, oameni de afaceri, vedete pop. Apoi ieșenii de rând au urcat în tramvai și l-au vizitat ca pe un muzeu.
