Au circulat ani de-a rândul felurite istorisiri avându-l ca erou pe Florea Ceauşescu ("nea Florică"), fratele conducătorului suprem, ziarist la Scînteia.
În realitate, omul era de mult bun-simţ, modest şi săritor, gata ori de câte ori îi stătea în putere să îşi ajute colegii. Când am scris "ori de câte ori îi stătea în putere" m-am gândit la faptul că, după câte vorbea gura lumii, nea Florică nu se afla în cele mai teribile graţii ale familiei conducătoare. Nu făcea însă caz de lucrul ăsta, aşa după cum nici aere de "os domnesc" nu îşi dădea. În schimb, consimţea, fără multă vorbărie, să se ducă pe teren, la anchete "cu probleme", ştiind foarte bine că nimeni dintre ştabii locali sau centrali nu va îndrăzni să îi sufle în ciorbă, să îl contrazică sau, mai rău!, să îi ceară să închidă ochii la mişmaşuri. Mai ales sub pretextul atât de des folosit în "iepocă": "Să nu scriem despre chestii de-astea, ca să nu îl supărăm pe Tovarăşul!".
Aşa se face că, la o documentare într-un judeţ al ţării unde erau şi "unele probleme", dar şi dotări de protocol mai aparte, într-o brigadă a Scînteii (termen încetăţenit al presei vremii), care trebuia să analizeze la faţa locului, a fost cooptat şi nea Florică. Brigada cu pricina era condusă de însuşi şeful secţiei "Viaţă de partid" a ziarului, Constantin Moraru, zis "Jo", băiat sufletist şi cu un foarte dezvoltat simţ al umorului. (Profit de ocazie spre a spune pe şleau un lucru: nu toţi cei care au lucrat în presa acelor ani au fost, neapărat!, nişte violatori de conştiinţe. Pur şi simplu, au fost oameni reali, cu plusurile şi cu minusurile lor, care s-au aflat în situaţii reale, cu binele şi cu răul lor!).
S-a deplasat, aşadar, brigada Scînteii la faţa locului, a analizat cu spirit de răspundere şi cu înaltă exigenţă revoluţionară situaţiile semnalate şi, bineînţeles, a tras toat
