Imediat după Revoluția de la 1848, Țările Române vor cunoaște câțiva ani de ocupație. Mai întâi, între 1848 și 1851, Moldova și Țara Românească sunt ocupate atât de ruși, cât și de otomani. Apoi, din vara anului 1853, în contextul izbucnirii războiului din Crimeea, ambele principate sunt ocupate de ruși. Pe măsura retragerii armatei ruse, aceasta este înlocuită de forțele de ocupație austriece și otomane. În această perioadă, mai precis în aprilie 1849, este semnată Convenția Ruso-Otomană privind reglementarea regimului politic al Principatelor, convenție care câteva chestuni importante. Mai întâi, sunt instituite domniile pe 7 ani, cu mențiunea că domnii principatelor urmau să fie supervizați de 2 Comisari Extraordinari numiți de cele două Imperii. Apoi, sunt restabilite Regulamentele Organice, dar cu câteva schimbări (divanurile ad-hoc, formate din boieri numiți de domn, sunt înlocuite de Adunările Obștești). Mihail Sturdza a rămas atunci domn al Moldovei, dar va fi schimbat ulterior cu Grigore Al. Ghica, în timp ce în Țara Românească, după venirea trupelor de ocupație, Constantin Cantacuzino e numit caimacan, iar din primăvara lui 1849 e înlocuit cu Barbu Știrbei. Aceștia primesc un mandat de 7 ani, în calitate de înalți funcționari ai Imperiului Otoman. În perioada acestor domnii se inițiază o mișcare de modernizare importantă, tradusă prin legile pentru desrobirea țiganilor (în 1855 în Moldova și 1856 în Țara Românească) și începerea unor importante lucrări edilitare (amenajarea Cișmigiului, construirea Teatrului Național din București, înființarea Școlii superioare de Poduri și Șosele și demararea unor lucrări etc.). Între timp, opoziția față de noua putere este neutralizată. Imediat după revoluție, au avut loc mai multe arestări sau trimiteri în exil forțat și, chiar după câțiva ani, Barbu Știrbei nu va permite întoarcerea emigranților în țară. Din acest punct