Topul riscurilor de extindere a sărăciei în Uniunea Europeană, publicat recent de Eurostat, ar trebui să aibă pentru noi efectul unui ceas deşteptător, care sună la ora douăsprezece şi un sfert. Căci s-a scurs deja timpul în care s-ar fi putut interveni, cât de cât optim, ca să ne plasăm între ţările cu un risc mic de sărăcire a populaţiei. Acum, lăsând în urmă 22 de ani în care ne-am grăbit încet, mult prea încet, auzim deşteptătorul sunând strident după ce a trecut şi ceasul al doisprezecelea. Ce ne anunţă? Că în Uniunea Europeană nu doar că suntem între cei mai săraci, cu un PIB pe locuitor extrem de mic şi cu o putere de cumpărare fără vlagă, dar avem şi un risc mare de extindere a sărăciei. După noi, mai jos, sunt numai bulgarii. Ei au cel mai mare risc al sărăciei şi noi îi urmăm.

Fără îndoială că locul e nedrept. Dacă luăm în calcul ceea ce multe ţări de pe această planetă nu au, dar noi avem: putinţa! Ne lipseşte însă dorinţa activă. O avem numai pe cea pasivă. Şi uităm într-o prea mare măsură că rostul pe lume al întreprinderilor economice e unul singur: să fie izvor de prosperitate. Chiar şi pentru cei „asistaţi”: pentru şomeri, pentru concetăţenii noştri din listele cu ajutoare sociale. Fiindcă fără performanţă economică nu există nici asistenţă socială consistentă.

Şi, desigur, nu există competitivitate. Aici e ca la fotbal: nu poţi să te clasezi bine în competiţiile economice internaţionale dacă nu ai o competiţie internă puternică. Or, în economia noastră, competiţia internă e slabă. O vedem, dar nu e.

Desigur, locul neonorat din recentul top al Uniunii Europene, în vârf fiind ţările care restrâng numărul cetăţenilor expuşi riscului sărăciei, nu-i dat de rezultatele din timpul crizei. Aici şi-au spus cuvântul acumulări îndelungate. Economia noastră suferă de boli neglijate de multă vreme. Sunt boli cu o istorie dramatic