Ziua copilului, sau, mai bine zis, a tuturor copiilor din lume, se pierde în propria-i universalitate şi în generozitatea propriului scop: e greu să mulţumeşti atîţia copii, persoane diferite cu gusturi variate; aşa că soluţia la îndemînă, fericită în special pentru storşii părinţi, este gratuitatea. Principala caracteristică a sărbătorii internaţionale nu este, astfel, nici puritatea (şablonul cel mai apropiat respectivei vîrste), nici fericirea, fie ea şi de grup; ci, pur şi simplu, gratuitatea, împreună cu o sumă de atitudini şi comportări pe care aceasta le provoacă şi atrage automat. O primă asemenea caracteristică implicită este mulţimea, numărul imens al participanţilor atraşi de gratuităţi: cred că, aici, părinţii sînt cei momiţi, înaintea copiilor. Aşa s-a întîmplat cu spectacolul Minimax (mai noul post de desene animate) de la Sala Palatului: programat să fie înăuntru, şi anunţat cu mult timp înainte, s-a desfăşurat, în bună tradiţie populistă, afară. Părinţi şi copii bătuţi de soare iţeau capete frustrate să vadă cîte o fărîmă de Amicii, Ram-tam-tam, sau Dolly, în timp ce îşi astupau urechile de frica boxelor mult prea tari. De asemenea, cu toţii erau pe fază să nu piardă momentele, scurte şi dese, în care împărţitorii de gratuităţi îşi făceau apariţia: dacă erai agil şi dădeai bine din coate nu prindeai doar un steguleţ Minimax, un orar Minimax, ci şi un pachet de < p>

Finetti, un balon Nesquik, reviste Mickey Mouse şi Eu şi Disney etc. Pe mulţi dintre aspiranţi înşişi reprezentaţii firmelor îi recunoşteau ca venind a doua oară să ceară. Doar în cazul copiilor străzii era de înţeles. Părinţii se mişcau repede, şi copiii isteţi înţelegeau că asta e politica bună. Aşa cum eu, pe vremea răposatului odios, ştiam că pot lua autobuzul doar dacă dau din coate şi nu respect rîndul. Numai că, acum, există posibilitatea opţiunii: aşa că am lăsat deopa