Afirmam în articolul precedent că, dacă necesitatea istoriei literare ca atare nu e în discuţie, am putea lua în considerare o evoluţie a conceptului de la istoriile globale de tip, mai mult sau mai puţin, tradiţional la istoriile parţiale, pe genuri sau pe curente. O întoarcere, adică, la caracterul iniţial didactic. Observaţia a fost făcută şi ea de către unii comentatori ai Istoriei critice.

Exclusivitatea istoriilor parţiale, care, bineînţeles, există şi sunt utile, mi se pare greu de susţinut din următorul motiv: sinteza este aceea care face posibilă analiza. Pentru orice istorie parţială am nevoie de un sens global care s-o justifice. Tot aşa cum pentru orice istorie, e nevoie de o critică. Ideea lui G.Călinescu din 1939 rămâne valabilă. În sfârşit, abia aşa rezolvăm aporia, în definitiv, aparentă, a lui René Wellek, între o istorie care nu e a literaturii şi o literatură care nu are istorie: introducând în istorie perspectiva critică, descrierea, cu alte cuvinte, a unor unor valori. Cu precizarea, care lui G.Călinescu nu i s-a părut necesară, că perspectiva critică trebuie să fie ea însăşi dinamică, adică, istorică. În titlul cărţii mele, ideea de istorie critică, aceasta şi este, aceea călinesciană fiind, fireşte, subînţeleasă.

Pe lângă aceste probleme care privesc disciplina, există câteva care privesc o epocă sau alta, începând chiar cu periodizarea ( pe generaţii, ca la Thibaudet? pe secole, ca la De Sanctis?) din care decurg aceste intervale, indiferent de felul în care sunt definite. Fiecare literatură are problemele proprii. În cazul nostru, aceste probleme se regăsesc de la începuturile literaturii, deşi ele au devenit evidente, mai târziu. O constatare importantă este aceea că nu putem pretinde că problemele sunt neapărat rezolvabile în mod satisfăcător pentru toată suflarea de istorici literari de ieri şi de azi. Putem, cel mul