În „Wall Street: Banii sunt făcuţi să circule“, Oliver Stone arată că ştie cum să dea luciu argintului vechi. Originalul „Wall Street“ a făcut ca lăcomia să pară cool. Paradoxal pentru un film ce se voia o condamnare a voracităţii mânuitorilor de „plastic money“.

Îmi amintesc ca l-am văzut undeva pe la începutul anilor '90 (venise cu o întârziere substanţială la noi, din motive lesne de înţeles) şi ne-a marcat rău. În loc să băgăm la cap morala fabulei, ne minunam pe treptele blocului, între două înghiţituri de Scandic, de cât de „meseriaş" e Gordon Geeko („cool" nu era încă o opţiune) şi stilul lui de viaţă.

Ani mai târziu, aceste aspiraţii toxice s-au tradus la mulţi prin casă, vacanţe şi plasme luate pe credit dintr-un salariu de bugetar. Între timp, lăcomia a devenit din „bună", obligatorie şi toate au mers din obscen în şi mai obscen până la criză şi la prăbuşirea temporară a Wall Street-ului. Moment de derută pentru elita financiară, soldat cu bail out-ul lor şi cu prăbuşirea noastră...

Aşa că Oliver Stone nu poate fi condamnat că a încercat un update la unul dintre cele mai faimoase lungmetraje ale sale, ţinând cont de cât de spectaculoase au fost întoarcerile de situaţie recente.

Lumea rechinilor lucioşi

Filmul începe cu Gordon Geeko care iese din închisoare şi încearcă să-şi recâştige imperiul cu ajutorul lui Jake Moore, un nou ucenic şi un alt brooker idealist. Jake, care se logodeşte cu Winnie, fiica înstrăinată a lui Geeko (Carey Mulligan), şi-a pierdut mentorul (un oldtimer împins la suicid de magnatul veninos Bretton James/Josh Brolin) şi vede în viitorul său socru un soi de figură paternală.

Ceea ce urmează e un mix entertaining de răzbunare, glamour epatant, romance şi lofturi newyorkeze spectaculoase, filmat într-o tipică manieră stonian-jubilantă, dar şi o grămadă de discuţii despre lucruri din care încă nu î