- Rusia şi lumea democratică -

Este de-acum un adevăr axiomatic: revoluţiile din 1989 şi prăbuşirea URSS în 1991 au dus la sfîrşitul Războiului Rece. Acest lucru îmi pare un fapt unamim recunoscut, iar revenirea la un nou Război Rece este mai degrabă o hiperbolă născută din indignare, decît rezultatul unei analize la rece a competiţiilor internaţionale din lumea de azi. Cum scria recent politologul Ghia Nodia, ministrul georgian al Educaţiei, într-un articol reluat în revista Idei în dialog (octombrie 2008), Putin nu este Stalin, chiar dacă există un stalinism (ori bolşevism rezidual) în stilul său politic şi în aspiraţiile sale. În consens cu Nodia, sînt de părere că ceea ce lipseşte acestui efort naţional-stalinist este tocmai energia ideologică. În absenţa unui asemenea proiect de reconstrucţie a universului social, fără un mesianism politic similar celui al bolşevismului (examinat cîndva în chip magistral de Nikolai Berdiaiev), Rusia rămîne un colos nevrotic, dar nu foarte sigur de sine. Invazia Gruziei a fost expresia unui stil suspicios (era să scriu paranoidal), nu a unui program ideologic vizionar, cu ambiţii planetare. Rusia a fost ofensată şi ofuscată de extinderea NATO, de revoluţia portocalie din Ucraina, de posibilitatea ca Georgia şi Ucraina să intre în alianţa nord-atlantică, de recunoaşterea independenţei pentru Kosovo. Nu trebuie însă să credem că Rusia se simte realmente ameninţată de Occident. Este vorba de raţionalizări mitologice, de construcţia unui inamic imaginar, ca şi de o resurgenţă a sentimentului naţional în forme mai mult sau mai puţin manipulative. Se uită adeseori că, pe lîngă trecutul său de ofiţer KGB (în cadrul serviciilor de informaţii externe), actualul premier rus, de fapt ceea ce se cheamă the strongman, a fost apropiat de Anatoli Sobceak, fost primar al Leningrad-ului (Sankt Petersburg), campion al direcţiei pro-occid