Întâmplare cu oraşul în care locuiesc.

Curăţarea prin apă

Locuiesc într-un oraş de câmpie

dezlânat, confuz, zdrenţuit

ca vorbirea fără şir a cuiva dus cu pluta.

O, aici e foarte uşor s-o dai în bară.

O, aici e atât de greu să auzi mierla, izvorul.

O, aici e imposibil să te ridici de la pământ.

(Aşa cum tot încerc eu, încăpăţânat şi prosteşte!)

Slujba, ce-i drept, până la un punct mi-ar surâde:

sunt, încă mai sunt, un fel de paznic

la un palat misterios şi ficţional

de pe Calea Victoriei. (Ficţional

fiindcă din el pornesc ficţiunile,

dar şi fiindcă am început să am îndoieli

că palatul există

altfel decât în gândul meu.)

Dar în oraşul acesta nu poate fi decât aşa: aici

creierul meu este neîncetat sub asediu,

împresurat, pus la zid.

El se simte ca o mică biserică în care cineva

dă buzna urlând şi sparge

toate icoanele.

Iar inima nici ea n-o duce bine.

Bate nebuneşte. Sare din piept.

Pare un creştin prins de o hoardă de mongoli.

O, şi dintr-o inimă încercuită,

o, şi dintr-un creier asediat

ce coşmaruri se nasc! ştiu

Şi nu mă mir că-ntr-o dimineaţă văd apa venind,

apa ce se revarsă cu vuiet enorm de parcă s-ar

fi spart oceanele:

a-nceput potopul

iscat, presupun, din inimile şi din creierele tuturor

inocenţilor ultragiaţi,

potopul care îneacă oraşul nesfârşit şi mortal,

cu palatul iluzoriu al atâtor deşarte ficţiuni,

palatul căruia un fel de paznic îi sunt.

Tot ce mă făcea să sufăr piere.

Însă, înghiţit de ape, pier şi eu,

căci din aceeaşi lume nevrednică sunt parte.

Deodată aud o voce

şoptind Descătuşează-l pe cel

întemniţat în mintea ta, asta-i salvarea,

pune-l în liberta