Foto: Cristian Marcu / Jurnalul Naţional De curând s-a anunţat că guvernul actual urmează să procedeze la noi privatizări ale activelor statului sau ale managementului acestora. Indiferent de motivaţia – reală sau pretinsă – pentru aceste privatizări, intenţia este indubitabil un bun prilej pentru şi totodată impune cu necesitate o serioasă analiză a unora dintre marile privatizări anterioare (BCR, BRD, PETROM, Apa Nova, ALRO şi altele), care au deja un trecut de mai bine de 10 ani.
Ce poate fi mai normal şi mai pe înţelesul tuturor decât prezentarea unui bilanţ obiectiv (eventual cu evaluări externe) al fiecăreia dintre privatizările menţionate? Oare reuşitele şi nereuşitele privatizărilor anterioare nu constituie lecţii preţioase pentru prezent?
În orice manual serios de principii ale economiei nu veţi găsi un capitol despre privatizare, nici măcar un paragraf, ci câteva referiri. Explicaţia e simplă. Economia capitalistă se bazează pe proprietate privată. Realitatea arată însă că nu există capitalism pur, ci un amestec de privat şi public. În ţări ca Franţa, Italia, Germania, Norvegia, Austria sau Suedia, sectorul public, inclusiv în industrie şi bănci, este chiar mare şi nu de puţine ori eficient şi dinamic. Privatizarea ar fi trebuit să conducă la transferul unor costuri mari şi apăsătoare din bugetul statului către economia privată. Ce ne facem însă când se întâmplă exact pe dos? Căci, spre exemplu, atunci când companiile private preiau servicii publice sau de piaţă şi declanşează şirul nesfârşit al creşterii preţurilor şi tarifelor (combustibili, energie electrică, apă) mai putem vorbi de acea justificare de bază?
Astăzi, în plină desfăşurare a efectelor crizei globale financiare, nici nu mai e nevoie să aduci multe argumente privind rolul guvernării. Demonstraţia au făcut-o guvernele celor mai dezvolt