Nu ştiu de ce mă aştept ca în vreo câteva zile să-l văd, la televizor, pe premierul Boc, sfătuin- du-ne „să mai punem o haină pe noi”. Istoria se repetă, deşi personajele par să fie altele. Ce se întâmplă în aceste zile aminteşte izbitor de iarna lui ’84-’85, cea care a dat, practic, semnalul căderii dictaturii, patru ani mai târziu. A fost o iarnă grea şi, chiar dacă pe atunci nu exista Gazpromul, exista ambiţia lui Ceauşescu de a plăti datoriile ţării prin orice mijloace, pentru a-şi păstra independenţa. Mijlocul cel mai des folosit a devenit acela al ignorării nevoilor elementare ale propriului său popor.

Gerul de atunci a făcut să crească consumul casnic şi cum acesta ameninţa să afecteze producţia industrială, dictatorul nu a stat pe gânduri şi a închis robinetul populaţiei, pentru ca industria energofagă să poată să producă în continuare pe stocuri. Nu conta că pe atunci consumul casnic nu reprezenta decât vreo 8 la sută din total şi că România importa o cantitate mult mai mică decât astăzi, existând pe atunci resurse mai consistente în subsolul ce nu fusese concesionat. Important era să meargă industria. Întreruperile de curent electric şi reducerea presiunii în conductele de gaze au fost atunci coşmarul unei întregi populaţii. Gerul a făcut să pleznească caloriferele din şcoli şi spitale, iar în casele oamenilor, orice tentativă de a suplini aceste lipsuri a devenit imposibilă. În faţa tensiunii create de această stare, Ceauşescu a avut o singură reacţie, sfătuindu-i pe români „să mai pună o haină pe ei”, cum făcea el însuşi în Palatul din Primăverii, unde redusese temperatura la „doar” 20 de grade, ca să dea un exemplu.

Nu sunt, din păcate, statistici care să ne spună câţi oameni au murit atunci de frig, câţi s-au îmbolnăvit şi cât de mari au fost pierderile din economie datorate acestor restricţii absurde. Cert este că unicul gest care ar fi sal