Mi-e greu să înţeleg isteria media dezlănţuită în jurul accidentului de schi al simpaticului cârcotaş Şerban Huidu. Mi-e însă imposibil să pricep tăcerea totală care s-a aşternut fulgerător în jurul lui Adrian Sobaru, protestatarul care s-a aruncat în gol de la tribuna Parlamentului în urmă cu mai puţin de două săptămâni.
Din oră în oră, toate jurnalele de ştiri ne furnizează detaliile convalescenţei îndrăgitului realizator tv: a deschis ochii, i-a zâmbit soţiei, a mâncat. Nimeni nu s-a mai interesat însă cum îi merge lui Sobaru, programat pentru complicate operaţii de reconstrucţie facială. Să fie clinica austriacă mai uşor accesibilă presei decât Spitalul Universitar Bucureşti? Nu e deloc exclus.
Şerban Huidu nu are nevoie să fie vegheat de mass-media. Pentru familia sa, această atenţie obsesivă este, cu siguranţă, o grijă în plus, într-un moment dificil. E de presupus că îşi doreşte linişte şi are tot dreptul la ea.
Cu totul altfel stau lucrurile în cazul lui Adrian Sobaru. În primul rând, pentru că el nu este victima unui accident nefericit, ci autorul unui protest extrem. E greu de crezut că un om care a ales să moară pentru a transmite lumii un mesaj decide brusc că nu mai are nimic de spus nimănui. În mod evident, nu linişte şi „discreţie” aştepta în urma gestului său. Sobaru s-a aruncat de la tribuna Parlamentului, nu şi-a tăiat venele în baia de acasă. Oricât ar da-o la întors apologeţii puterii, nu vorbim de o tragedie privată, ci de o acţiune care soma atenţia publică. Dezinteresul presei faţă de acest subiect nu este o dovadă de tact şi de bun-simţ, ci o oribilă trădare. O abdicare de la propria misiune.
Spre deosebire de Huidu, Sobaru ar putea avea cu adevărat nevoie de veghea jurnaliştilor, de protecţia interesului public. Pentru că e singur şi complet vulnerabil pe un pat de spital, într-o izolare suspectă. Cine a comandat-o?
