Ce organe vor mai fi transplantate, pina cind cei cu "laurii" vor fi nevoiti sa analizeze mai intii, extrem de lucid, ca o astfel de interventie nu e o joaca de-a premiera, ci are riscuri reale, care trebuie evaluate foarte serios? Cu fiecare zi ce trece asistam la evenimente medicale fara precedent, noi descoperiri, tehnici imbunatatite, interventii in premiera, toate acestea trasind noi directii in medicina secolului XXI, atit global, cit si in rindul fiecarei specialitati. In domeniul transplantului de organe si tesuturi, aceste noi directii sint clar vizibile, situindu-se in domeniul transplantului organelor non-vitale. Astfel, transplantul nu mai este vazut ca o procedura salvatoare de viata, ci se doreste acum a fi si una de imbunatatire a calitatii vietii. Poate ca dezideratul acesta are o valoare profund umanista, dar, punind in balanta riscurile majore si exemplele in care aceste riscuri s-au dovedit a fi mai importante decit beneficiile, pentru aceste cazuri in care transplantul nu era salvator de viata, nu se poate sa nu ne punem intrebarea: merita? Sau, avind in vedere esecurile, nu este cazul sa studiem mai detaliat riscurile, cu luciditate si realism, inaintea "cercarii" unei noi "performante"? Scepticismul de care dau dovada isi are radacinile tocmai in faptul ca nu s-au descris pina acum transplante de organe non-vitale fara nici un cusur. Primul transplant de mina din lume - cazul Clint Hallam -, realizat pe 23 septembrie 1998, avind-ul in echipa operatorie pe prof. dr. Jean-Michel Dubernard, a fost si primul esec; el a fost urmat, la 3 februarie 2001, de amputatia membrului transplantat, la cererea pacientului, datorita imposibilitatii de adaptare si a efectelor adverse resimtite la imunosupresoare (dupa realizarea transplantului, pacientul trebuie sa urmeze tratament cu imunosupresoare in scopul prevenirii rejetului imunologic al noului organ, trat