Deosebirea fundamentală între cele două acţiuni profund anti-umane stă în motivaţiile lor. Atentatele au, aproape întotdeauna, în spatele lor un motiv politic, religios sau naţionalist pe când crimele au motivaţii mai „pământeşti”: banii, răzbunarea, gelozii de tot felul, duşmănii din cauze variate, ba chiar şi tulburări de ordin psihic etc.
Ştirea despre asasinarea soldatului britanic Lee Rigby în centrul Londrei, la lumina zilei, în faţa unei mulţimi de martori de către doi nord-africani islamişti a făcut înconjurul lumii. Cu câteva zile înainte vedetă era atentatul de la Boston în care au murit câţiva oameni, iar vreo 70 au fost răniţi.
Sâmbătă seara, trei zile după Londra, un alt nord-african – cel puţin aşa rezultă din înregistrarea unei camere de supraveghere – a încercat să omoare, cu un cuţit, un alt soldat dintr-o trupă anti-tero, de data asta la Paris.
De Rusia nici nu mai vorbim; acolo toate se fac în stil mare: orice atentat face de la 10 victime în sus. Ultimul a avut loc zilele trecute la Mahacikala, în Daghestan, iar altul, planificat la Moscova, a fost dejucat în ultimul moment.
Apoi: Turcia a revenit şi ea pe prima scenă a acestor evenimente sângeroase. La graniţa cu Siria au murit cel puţin 40 de persoane în atentate cu maşini-capcană. Ba chiar un turc, Serdar A., a fost arestat la Istanbul pentru că – zice poliţia turcă – voia să-l asasineze pe Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I chiar pe 29 mai a.c., cu „prilejul” aniversării a 560 de ani de la cucerirea Constantinopolului de către Mohamed al II-lea.
În sfârşit, în Irak, Afganistan, Pakistan, dar şi în alte ţări musulmane atentatele cu zeci de morţi şi sute de răniţi sunt la ordinea zilei de ani buni etc.
De cele mai multe ori aceste evenimente sunt denumite atentate; aşa le numesc şi anchetatorii, aşa le zic şi autorităţile, politice în primul rând, aşa au intrat