S-a încheiat nu de mult ultima olimpiadă a secolului. A curs multă cerneală pe tema ei: organizare excepţională, cazuri de dopaj (din nefericire, destule ne-au privit pe noi, românii), retragerea unor medalii, China, mare putere, succesul cîtorva ţări mici (printre care şi România) etc. Nu despre acestea mi-am propus să scriu în editorialul unei publicaţii literare, ci despre spiritul olimpic din punct de vedere cultural şi despre degradarea lui în deceniile din urmă.

Olimpiadele moderne au stat de la început sub semnul competiţiei loiale şi al victoriei celui mai bun: indiferent de ţara de unde provine, de culoarea pielii, de religie, de rasă. Este spiritul introdus de Pierre de Coubertin în 1896. Eticul a prevalat iniţial asupra sportivităţii. Nu recordul conta, şi nici cui aparţinea el, ci întîlnirea şi înfrăţirea sportivilor din întreaga lume. Coubertin spunea: "Important este nu să cîştigi, ci să participi". Sloganul ar fi putut fi la fel de bine: sportivi din toate ţările, uniţi-vă! Să nu uităm că, în 1936, la olimpiada de la Berlin, în plin nazism, celebrul Owen, alergător american de culoare, cîştiga patru curse şi stabilea cel mai longeviv record atletic: paradoxal exemplu de toleranţă culturală îngăduit de Germania hitleristă, ai cărei sportivi şi artişti emigraseră de ani buni.

După război, împărţirea lumii în zone de influenţă a tulburat, deseori, acest spirit olimpic preconizat de fondatorul modern al competiţiei. Politicul şi-a pus amprenta asupra sportului creînd crize majore, cum au fost acelea din 1980 şi 1984, cînd participarea a doar jumătate din statele lumii (de fiecare dată, altă jumătate) a compromis olimpiadele de la Moscova şi respectiv Los Angeles. însuşi olimpismul s-a văzut ameninţat cu acele nefericite prilejuri.

De două decenii, mai ales în condiţiile prăbuşirii lagărului comunist, un alt criteriu a devenit ese