Proastele obiceiuri nu se schimbă peste noapte. Dar nici nu pot fi tolerate la nesfârşit.

Scepticismul afişat public deunăzi de Franţa în legătură cu admiterea României în Spaţiul Schengen reaprinde polemica „noi” şi „ei”. E limpede că nu se dă nimeni în vânt după calitatea de membru al zonei de liberă circulaţie, calitate care ajută mai mult transportatorii de mărfuri decât pe cei de persoane. Noi ne facem că vrem să intrăm în spaţiul respectiv, pentru că aşa scrie în Tratatul de aderare la UE, iar ei se fac că nu ne vor din mai multe motive. Partea rea este că ei cam au dreptate în destule privinţe pe care le ştim şi noi, dar nu ni le asumăm. Dacă unele ţări, mai ales Olanda, invocă acel mecanism de cooperare şi control (MCV) care e afectat mereu atât de matrapazlâcurile politice, cât şi de petele justiţiei, altele - în special Franţa - confruntate cu imigraţie masivă din România, pun în legătură directă acest fenomen cu creşterea infracţionalităţii. De regulă în preajma alegerilor, naţionaliştii, dar şi unele medii de informare îşi fac stindard din acest tip de abordare - unilaterală, dar care are un sâmbure de adevăr.

Noua ”revoluţie” franceză poate fi pusă pe seama stagnării (dacă nu înrăutăţirii) situaţiei economice nu doar la ei, ci în cea mai mare parte a lumii. Confruntaţi cu ameninţarea scăderii ratingului de ţară şi cu o veritabilă invazie din fostele colonii africane, francezilor probabil că li s-a revărsat paharul când şi-au văzut ţara plină de cerşetori veniţi/ aduşi din România şi puşcăriile aglomerate de est-europeni. E suficient să aruncăm o privire pe o stradă oarecare din România ca să-i înţelegem, chiar dacă ceea ce vedem e produsul nostru, al populaţiei autohtone, şi nu al puţinilor imigranţi aici.

Civilizaţia străzii este capitolul la care stăm prost dintotdeauna. Poate că noi ne-am obişnuit cu cerşetorii plasaţi strategic în