Conferinţa "Patrimonii controversate", organizată de tînăra echipă a Centrului pentru Arhitectură Contemporană (KEK), condusă de Balint Kadar, mi-a prilejuit întîlnirea cu problemele legate de edificiile trecutului, aşa cum sînt ele întîmpinate de colegii arhitecţi maghiari în contruntarea conflictuală cu dezvoltarea prezentă a oraşelor lor. Este adevărat că tema predilectă pentru ei a reprezentat-o moştenirea arhitecturii moderne, aproape complet neprotejată de aceleaşi legi care acoperă patrimoniul mai vechi. Dar cred că, din experienţa maghiară, sînt lucruri care ar trebui să le dea de gîndit şi arhitecţilor români - practicanţi ai noului şi conservatori ai monumentelor, deopotrivă.

Căci, iată, şeful direcţiei de patrimoniu de la Budapesta ne spunea că există două extreme la fel de periculoase pentru soarta monumentelor istorice: prima este foamea insaţiabilă de construcţie nouă, neîngrădită, în calea căreia clădirea veche - monument sau nu - se află, nu din voia ei. A doua extremă, la fel de periculoasă însă, este inflexibilitatea conservatorilor, care cred că trecutul trebuie să rămînă intangibil în perpetuitate. Între cele două extreme, flexibilă şi de o parte şi de cealaltă, negociată spre cîştigul mutual (a win-win situation, cum se spune astăzi în romgleză), trebuie să se afle situaţia în care proprietarul de teren şi/sau edificiu monumentalizabil, pe de o parte, înţelege să cedeze o cotă din legitima sa exercitare a dreptului de proprietate, şi gardianul interesului public, pe de altă parte, care înţelege să aducă un ce profit pentru proprietar, la schimb cu păstrarea integrală sau parţială a monumentului, pe care el o reclamă de la acest proprietar. Negociere flexibilă, aşadar, întru conservarea, în interes public, a unui bun patrimoniabil şi, vorba legii, imobil.

Dar ce înseamnă, potrivit tinerilor mei colegi budapestani, "patrimoniu cont