„... în toate timpurile şi în toate grupurile sociale coexistă poziţii spirituale şi atitudini politice diferite"
(Mircea Vulcănescu, Generaţie, în „Criterion", nr. 3-4/1934)
Problema generaţiilor preocupă conştient cultura română de cel puţin 80 de ani. Teoria lui Thibaudet, acum perimată, chiar şi la noi (N. Mano-lescu), dar încă valabilă la evaluări ochiometrice, este în orice caz mai cunoscută şi vehiculată decât articolele substanţiale ale lui Mircea Vulcănescu, de la începutul anilor '30, contemporane deci cu cele ale criticului francez.
În articole precum Generaţie (1934) sau Tendinţele tinerei generaţii (conferinţă din 1934), M. Vulcănescu încearcă să clarifice teoretic problema generaţiei, luând în calcul criteriile care intră în joc în definirea conceptului: biologic, sociologic, statistic, istoric, psihologic, cultural şi politic, economic. Concluziile sale sunt următoarele: generaţia este ceva „lipsit de necesitate", ceva care nu trebuie nici „negat", nici „universalizat", ci înţeles. În orice caz, idea de generaţie rămâne un „concept hibrid, contradictoriu", iar atât de ceruta (de către publicul criticos, mai ales) „unitate a generaţiei" pare, dincolo de diversitatea
aparenţelor, să rezide în „interesul dominant" al membrilor generaţiei, în problematica centrală a preocupărilor acestora. Aici se pare că sociologul român găseşte o soluţie convenabilă la multe dispute futile din ultima (şi penultima) vreme, axate pe întrebarea: „ce-i mâna pe ei în luptă?".
Cu alte cuvinte, să recunoaştem că privim de obicei, cu comoditate, la efecte, şi nu la cauză, ne punem întrebări fie prea concrete, fie prea partinice, evitând cadrul mai larg al discuţiilor de idei. Ne întrebăm prin ce se aseamănă sau se deosebesc douămiiştii între ei sau optzeciştii între ei, care e tăticul cui şi care e generaţia pe care