Steaua de azi nu celebrează nimic în ziua finalei de la Sevilla. Pentru că n-are ce
Finala de la Sevilla intră în categoria evenimentelor care derutează scepticii asupra sportului nostru. Şi lasă în urmă o dezbatere de tranşat de-a lungul generaţiilor: excepţie, accident fericit sau vîrf, accesibil în anumite condiţii de talent şi pasiune? Discuţia poate merge mai departe şi se poate ramifica fin, fără a atinge temele imediat dureroase şi imediat insolubile.
Cum, necum, cert e că s-a petrecut: o echipă românească de fotbal a cucerit un trofeu european. Şi asta înseamnă material suficient cît să dezbine drastic prezentul de trecut. Steaua ‘86 s-a reunit în petrecere privată, ca să celebreze ziua de 7 mai şi să-şi amintească. Steaua 2012 are meci de campionat, la Chiajna, şi a decis să nu-şi consume concentrarea aprofundînd relaţia cu galeria pe partea istorică. Nu va sărbători în nici un fel cei 26 de ani distanţă de la vîrful sau excepţia de la Sevilla.
De fapt, dacă stăm bine şi ne gîndim, Steaua de azi nici n-are ce sărbători. Ar fi lipsă de bun gust şi bun simţ. Trecînd peste simpla coincidenţă de nume, echipa din ‘86 şi echipa de azi nu au aproape nimic în comun. Nu e foarte sigur dacă ambele sînt echipe de fotbal. Mai ales dacă ţii să le compari. Duckadam? A, dar e altul, unul nu poartă mănuşi, pentru că le-a vîndut, unul care nu plonjează, doar dă declaraţii-paravan despre “victorii obţinute prin cezariană”.
Există exemple de echipe în istoria fotbalului care şi-au schimbat numele, dar şi-au păstrat suporterii, spiritul, linia generală. Steaua şi-a păstrat numele. Spiritul ei s-a refugiat în aminitirile celor care l-au făcut posibil şi l-au consacrat. În scrisoarea adresată foştilor săi colegi, Boloni scrie “7 Mai”. Cu majusculă. Ziua finalei a devenit o aniversare personală. Şi-a pierdut suflul colectiv. Suporterii vor marca momentul
