Unul dintre meritele lui Mungiu este acela ca nu a vrut sa transeze cazul, sa adopte o atitudine regizorala explicita, ca a ales discretia, ca si-a construit personajele cu o anumita detasare, ca nu a imprimat povestii o interpretare abuziva, in cheie morala, religioasa, sociala, politica (toate erau posibile, dar ar fi fost pacat). Aceasta neutralitate nu e simplu de obtinut cand scenariul aduce in prim-plan cazul unei tinere cu probleme psihice absolut explicabile. Am fost si eu vineri seara, ca cel putin jumatate din intelighentia Iasului, la premiera noului film al lui Cristian Mungiu, Dupa dealuri. Nu tin sa-mi deversez nervii umflati de conditiile precare de vizionare asigurate de tehnicieni sau de cinematograful Victoria. Filmul vine acasa dupa marele succes repurtat la Cannes, festival la care a cules doua premii pentru interpretare (Cosmina Stratan si Cristina Flutur) si unul pentru scenariu. Inteleg, dintr-un interviu al regizorului, postat pe pagina oficiala a filmului, ca s-a lucrat intr-un ritm alert tocmai pentru ca pelicula sa poata prinde festivalul de la Cannes de anul acesta. Ceea ce imi confirma o impresie pe care am avut-o si la 4 luni, 3 saptamani, 2 zile: Cristian Mungiu isi gandeste productiile pentru un public occidental sau poate chiar pentru criticii de film din vest. Nu spun nici ca e bine, nici ca e rau. E vorba de un anumit decupaj putin tendentios dintr-un „real" absolut recognoscibil pentru spectatorul de acasa; de un efort de „reconstituire" insistenta a unui fundal dupa caz social, cultural, domestic, care ar reflecta viata de zi cu zi dintr-o Romanie aflata sub vremi. Efectul este de ordinul unui realism apasat, uneori al unui verism care, pentru cinefilul din Occident, creeaza un atractiv efect de pitoresc sordid. Totul este si mai bine pus in valoare de tehnica scenelor continui, prelungite, filmate intr-o singura secventa, in care