În mod ironic, tocmai astăzi a intrat în casa mea o maşină de scris veche, dar care se ţine, ca o veritabilă lady, bine. Este o Olympia Traveller de Luxe. (...) Dar nici măcar o umbră a copilăriei mele fabuloase nu mă poate consola acum de divorţul forţat şi inevitabil. Laptopul e o iubire de maturitate şi cu astea nu te pui.

Leg de la o vreme (de fapt, dintotdeauna) relaţii destul de capricioase cu obiectele din jurul meu. Pe cele mai multe le consider utile şi atât; sunt consumabile şi pot fi oricând înlocuite cu altele, fără să lase urme. N-am dat, de pildă, niciodată mai mult de doi bani pe haine. Nu îi/ le înţeleg pe cei/ cele care fac o pasiune din propriul vestiar (pe mine mă atrage mai degrabă bestiarul). Ceea ce nu înseamnă că nu apreciez persoanele elegante (în special doamnele, desigur; la bărbaţi eleganţa ţine mai mult de naturaleţe, de modul firesc de a sta în nădragi). Sigur că îmi plac unii (vorba prie­tenului Codrin) itemi vestimentari, dar mă pot debarasa oricând, fără regrete, de orice haină. Când eram adolescent, îmi exasperam părinţii cu altruismul meu bleg: nu aveam nici un amic sau vecin care să nu poarte măcar un pulover care fusese al meu. În facultate, era de ajuns ca o colegă să-mi spună cât de mult îi place noul tricou meu cu Hard Rock Café, că-l şi scoteam şi i-l dăruiam. Inutil să mai spun că o parte din garderoba mea a rămas, de-a lungul vremii, ca amintire, în custodia vreunei nimfe pe care o convinsesem (pentru că mă convinsesem pe mine însumi) că o voi iubi până la sfârşitul veacului (observ acum: veacul s-a scurs de mult...). Şi atunci cât mai preţuia o ţoală? E drept că imaginea unei fete frumoase îmbrăcate în cămaşa mea sau purtând bluzonul meu lălâu cântărea mai mult decât orice mulţumire. Cum silueta îmi permitea, schimburile erau uneori reciproce. Am purtat o vreme, în perioada mea hippy (prima parte a anilor ’90), o s