Nu credeam ca nesimtirea generalului poate atinge o asemenea culme. Sa te inchini lui Lenin si lui Eminescu via Stefan cel Mare si mitropolitul Vladimir, asta da, consecventa, dar mai ales rectitudine, da, etica si deontologie! De la 1812 incoace fondul idiomatic al limbii romane a pierdut sensibil din eficacitate si impact. Vocabule precum "bruta", "mitocan", "nesimtit", "fariseu", "ipocrit" etc. nu zgirie mai deloc timpanul autohton. Fireste, cu exceptia cazului cind are ceva instructie care ii permite sa perceapa valoarea stilistica a vorbei si, implicit, afrontul. Dar si asa fenomenul are loc ca printr-o sita flausata, intr-un fel simptomatic de ralanti. Mergi intr-un local si zi-i musteriului cu nasul ros si subsuorile nadusite de la masa de colea ca este o bruta: negresit ca va avea un sentiment de distinctie. "Bruta" face parte, pentru el, dintr-un halucinant registru al politeturilor, are un inalt statut de palat, induce o perspectiva selecta, ii miroase evropieneste. Daca insa te asezi in fata si, indreptatit de jegul pe care il sloboade, ii arunci verde-n ochi: "Jlobule!", trebuie sa te astepti numaidecit la o lovitura in plex sau maxilar. Caci lexemul in chestie e lezmajestate gravisima in perimetrul codului cultural din partea locului. Cu aceste preparative de ordin lingvistic si etnopsihologic, sa tastez in fine ceea ce imi furnica de vreo citeva zile desenele papilare. Mai exact, din 15 ianuarie, ziua in care l-am vazut la TVM pe tavarisiciu Voronin depunind cu noaptea in cap (ca semn de mare zel, stimati eminescologi) flori la bustul lui Mihai Eminescu de pe Aleea Clasicilor din Chisinau. A acelui Mihai Eminescu care a scris - niharaso! - "sintem romani si punctum". Care credea - vai, vai! - ca "A rosti numele Basarabiei e una cu a te revolta contra dominatiei rusesti". A exact acelui Eminescu care desfide prin simpla sa evocare legitimitatea morala a