Un fost şef de-al meu plin de impulsuri feudale, dar tânjind la prietenia supuşilor, m-a întrebat de ce nu eram noi doi mai apropiaţi. Duşman, mi-a zis el, ştiu că nu-mi eşti, indiferent n-am cum să-ţi fiu, pentru că-ţi sunt şef, dar ce ne desparte, fiindcă e clar că ceva ne desparte, nu-mi dau seama!
În ciuda alcătuirii sale mai mult decât voluntare, cu mine a fost mereu respectuos, iar de la o vreme chiar binevoitor în exces. Ca şi cum ar fi vrut să zică: Uite, fac eu primul pas. I-am spus că îmi pusesem şi eu întrebarea şi că aveam un răspuns: nu citeam acelaşi cărţi. Ce cărţi iubeam, iubeam diferit.
Ce nu apreciam, nu apreciam altfel, cu alte unităţi de măsură ale excelenţei. Oamenii se deosebesc nu doar prin ceea ce fac, ci şi prin ceea ce nu fac. Deosebirea de fond, de care nu suntem conştienţi, e mai ales la ce nu vom face niciodată. Dacă ar exista nişte modalităţi de a măsura pragurile peste care nu vom trece niciodată, am şti în primul rând despre ce praguri e vorba. Până şi în privinţa cărţilor, pe care nu aveam cum să nu le apreciem, deoarece importanţa lor nu putea fi pusă la îndoială, eu şi şeful ne găseam pe poziţii deoseite. El era genul de om nechibzuit în superlative, pe care îl numim impropriu entuziast. Eu, de exemplu, nu folosisem niciodată cuvântul genial. Ce era cu adevărat genial nu avea nevoie de entuziasmele mele. Ce era la îndemâna tuturora nu avea cum să se cheme genial. Odată se exprimase că un text oarecare de-al meu avea fraze geniale. M-am simţit foarte prost. Genialitatea e o chestiune majoră de structură mentală, nu de reuşită parţială. Şi, apoi, cum să risipeşti toate superlativele limbii române într-o redacţie cu un acces foarte limitat la adevăr, la esenţe? Fleacurile nu pot fi geniale. Nici măcar fleacuri mari. Formule de tipul "fleacuri alese" sau "din cele mai celebre fleacuri ale omenirii" sunt absurdităţi
