Orchestra Sinfonica Nazionale della RAI, dirijată de Juraj Valčuha, a interpretat luni seară lucrări de Enescu, Glass, Ravel, Stravinski. Festivalul „George Enescu“ promovează muzica lui Enescu, aşa se ştie încă de la prima sa ediţie şi acesta a rămas unul dintre scopurile sale principale.

Cronică realizată de Mihai Cojocaru

Marile orchestre şi invitaţii de top din întreaga lume includ cel puţin o lucrare a compozitorului nostru naţional în programele de concert, iar în interviurile acordate, întrebarea „Vă place Enescu?“ e nelipsită, ca şi răspunsul prompt, întotdeauna pozitiv şi plin de admiraţie.

Poate că obişnuinţa cu o anumită concepţie asupra interpretării muzicii enesciene – ce a pornit de la compozitorul însuşi –, sentimentul familiarităţii şi îndelunga preocupare a specialiştilor români de a-i studia creaţia duc exigenţele prea departe şi fac urechea muzicală locală mai puţin flexibilă la perspectivele alogene. În orice caz, multe dintre experienţele ascultării opusurilor lui Enescu în Festival încep în curiozitate şi sfârşesc în politeţe.

ACCENTE EXCESIVE

Satisfacţia scopului atins (Enescu e în circuit!) împacă spiritele şi amână diplomatic momentul asimilării. Cam aşa au stat lucrurile şi în primul concert al Orchestrei RAI din Torino, dirijată de directorul său, Juraj Valčuha. Suita I de Enescu a dezvăluit unul dintre bizarele efecte ale globalizării: o orchestră italiană, condusă de un slovac, şi care a sunat american. Ca într-un film cu final rapid previzibil, primele măsuri din Preludiul la unison au declarat fără echivoc intenţiile interpreţilor: vigoare ofensivă, masivitate, viziune simfonică. Evocarea a făcut loc declamaţiei, iar solitudinea interiorizării s-a transformat în emfază dramatică. Pentru a-i putea înţelege bine intenţiile dintr-o lucrare a primei tinereţi, lui Enescu trebuie