Profitînd de traducerea, în curs, la Editura Univers a romanelor lui José Saramago şi de cîteva versiuni franţuzeşti (toate, din anii '80-'90, căci şi francezii l-au descoperit tîrziu pe cel mai celebru scriitor portughez de după Pessoa), mi-am făcut o anumită idee despre autorul Plutei de piatră şi al Orbirii (a nu se confunda cu aceea a lui Canetti!), deşi unele lucruri continuă să-mi rămînă neclare. Nu e în discuţie valoarea operei romaneşti a lui Saramago. Premiul Nobel ce i-a fost acordat în 1998 este pe deplin meritat. Chiar dacă nu mă număr printre admiratorii necondiţionaţi ai acestor romane, trebuie să admit că ele sînt originale şi puternice, atît ca imaginaţie, cît şi ca scriitură. Problema mea, în legătură cu Saramago, este alta.

Scriitorul portughez este departe de a trezi, prin opţiunile sale ideologice şi politice, simpatia spontană a cititorului român contemporan. înainte de toate chiar prin faptul că el este, de patruzeci de ani, membru al unui partid profund detestat în România, acela comunist. S-a înscris în 1959, aşadar după ce Hruşciov denunţase crimele lui Stalin şi cînd numeroşi intelectuali de stînga din Europa Occidentală începeau să se despartă de partidele comuniste din ţările lor. Particularitatea atitudinii lui Saramago nu se opreşte aici. El este încă şi astăzi membru al P.C.P. Probabil unicul intelectual de mare valoare aflat în rîndurile unui partid comunist. îndrăgostit de Castro, Marquez a rămas totuşi neînregimentat. Istoria Portugaliei din acest secol explică, la rigoare, gestul de aderare al lui Saramago din 1959: în plin regim salazarist, de extremă dreaptă, comunismul putea să apară unui portughez ca o soluţie corectă. Dar, un sfert de veac după Revoluţia Garoafelor, şi un deceniu după prăbuşirea tuturor comunismelor europene, pe fondul neputinţei lor economico-sociale şi al sadismului cu care au distrus civilizaţia