Secolul XX a adus numeroase schimbări în ceea ce numim „viaţa de familie“, iar divorţul este doar una din ele. Nu spun prin aceasta că divorţul este o invenţie a secolului trecut, ci mai degrabă că a suferit o serie de mutaţii, de la procedura în sine pînă la percepţia asupra persoanelor divorţate.
În literatura juridică, divorţul este definit ca desfacerea căsătoriei pe cale legală, din cauza unor motive temeinice, a unor raporturi iremediabile dintre soţi, care fac imposibilă continuarea căsătoriei. În literatura sociologică, divorţul poate fi definit ca terminarea unei relaţii de familie, relaţie începută prin căsătorie. Căsătoria, din această perspectivă, este o uniune, însă nu doar între doi soţi, ci şi între familiile acestora.
Mai citiţi pe aceeaşi tema:
Familia românească – un reper de stabilitate
A fi de neam în Maramureş
Asceză, zoologie, transfigurare?
Pentru situaţia de faţă am ales să discut despre două femei „de succes“ divorţate, în două perioade istorice diferite – comunism şi capitalism. Nu mă voi opri asupra cauzelor care duc la divorţ, ci vreau să discut mai degrabă felul în care doamnele respective au perceput atitudinea celorlalţi referitor la statutul lor de femei divorţate. Ambele aveau 28 de ani în momentul divorţului, erau medici stomatologi şi au fost cele care au intentat divorţul.
M. a ales să îşi încheie mariajul în 1983, după ce fusese căsătorită şase ani. Divorţul înseamnă pentru ea un eşec. I. a pus capăt mariajului său, care a durat patru ani, în 2008. Divorţul înseamnă pentru ea o etapă a vieţii, un sfîrşit, dar şi un început. În 1983, o femeie divorţată era mai degrabă evitată de lumea femeilor. Era considerată mai vinovată decît fostul ei soţ, pentru respectiva situaţie. În 2008, o femeie ca I. este mai degrabă compătimită decît acuzată. Mai mult, cînd lumea din jurul ei afl