Fenomenul Ţucudean a atins punctul culminant: 4 goluri şi pasa decisivă pentru al 5-lea este o performanţă cu totul neobişnuită pentru un fotbalist român. Aş zice chiar că e încă mai neobişnuită pentru unul de la Dinamo. Titlurile din ziarele de ieri ar fi oarecum hazlii dacă n-ar fi de-a dreptul cretine, toate marşând pe ideea că Dinamo „a găsit un înlocuitor pentru Nicolae” ori că „are o nouă ”!!! Cei care nu sunteţi „dinamovişti adevăraţi” probabil că nu vă amintiţi, exact ca mine, vreo mare faptă de gazon şi crampon a numitului Nicolae, un malac nehazos pe care cât de curând (imediat ce se va mai domoli canicula asta nebună, singura vinovată de aşa achiziţie) Porumboiu va regreta că l-a luat la reşapat. Cu atât mai mult cu cât te umflă râsul numai la gândul că ăsta a venit în locul lui Wesley. Să revenim însă la Ţucudean. Ceea ce a făcut el alaltăieri este absolut remarcabil, iar imaginea de ansamblu este a unui fotbalist complet: viteză, plasament, dribling, şut. Încă mai mult: are un joc de cap excelent (aici ar fi de spus câteva vorbe de bine despre Dinamo: golgheterii ei adevăraţi, Dumitrache, Dudu Georgescu, ba chiar şi Răducioiu, au înscris nişte goluri absolut antologice din lovituri cu capul), ba şi... ambele picioare! Chestia asta s-a văzut la golul al doilea când, scăpat singur cu portarul, Ţucudean l-a driblat spre stânga (cei care au jucat fotbal adevărat ştiu că de regulă în situaţii ca asta atacantul pleacă pe partea piciorului „de bază”, cel cu care urmează să finalizeze), dar a trimis mingea în poartă cu dreptul, printr-o execuţie cu exteriorul, lucru rar şi acesta la fotbalistul român, de obicei rudimentar, şi care loveşte numai cu latul (ia uitaţi-vă, vă rog, la alde Rădoi ori Gardoş). Toate aceste mici, iar unele foarte mari, diferenţe, fac din Ţucudean un fotbalist adevărat, unicat în peisajul românesc. Are ghinionul de a juca la