- Mănăstirea e ca o bancă, aşa a fost totdeauna. Boierii îşi lăsau la mănăstire bunurile lor de preţ, de frica turcilor. Şi tezaurul României a fost ascuns la o mănăstire, de frica ruşilor - dar pînă la urmă tot ni l-au luat... În timpul comuniştilor a fost mai greu. Acum însă s-a revenit la cum a fost odinioară: oamenii de vază se tem de nesiguranţa acestor vremuri şi îşi depozitează la noi valorile - îi explică preotul de la mănăstirea din deal unei studente la sociologie noaptea tîrziu, în barul din sat. Cu năvălirile turcilor, ruşilor şi comuniştilor mai înţeleg. Acum însă ce hoarde barbare îi mai năpăstuiesc pe bieţii "oameni de vază"? PNA-ul, oare? - mă întrebam eu ascultînd aceste confesiuni la miez de noapte. Un scenariu orwellian a început să se înfiripe în capul meu în timp ce ascultam în continuare relatările din mănăstire şi le legam, inevitabil, cu multe alte lucruri auzite şi văzute pe ici şi pe colo. A fost odată ca niciodată o republică ortodoxă. Ţara fusese în trecut un imens oikos, guvernat cu înţelepciune şi pricepere de capii bisericii, pînă în ziua în care un prinţ răuvoitor şi comunist, pe numele său Alexandru Ioan Cuza, a început să naţionalizeze averile mănăstireşti, să le ia satele şi robii, stricînd astfel rînduiala din bătrîni. Teroarea a durat aproape un secol şi jumătate, situaţia Bisericii înrăutăţindu-se pe an ce trece. Pînă la urmă însă, lumina Adevărului şi a Binelui a răzbit şi goarna libertăţii a răsunat peste ţara cotropită de întuneric. Şi atunci Biserica a început să-şi revină, să-şi ceară înapoi drepturile strămoşeşti şi să redevină ceea ce a fost, ba chiar, dacă se poate, mai mult decît atît. Lumea se schimbase, însă, şi Biserica a trebuit să se adapteze la noile condiţii de piaţă. Cu aceeaşi înţelepciune şi pricepere ca în secolele sale de glorie, s-a apucat aşadar să-şi facă un business plan. A început prin a-şi recupe