Cu un picior în groapa moţiunii (totuşi, nu e prea clar dacă cei care sapă groapa nu o fac chiar pentru ei) liberalii fac planuri de coagulare. După ce s-au fript cu democraţii, de nu prea clară sorginte, acum liderii PNL-ului şi-au îndreptat privirea spre aliaţii de altădată, dintr-o precedntă guvernare, la fel de lipsită de glorie ca şi cea precedentă: ţărăniştii. Istoria frăţiei liberalo-ţărăniste e una agitată şi plină de contradicţii. Aflaţi pe baricade adverse în epoca interbelică, s-au trezit de aceeaşi parte după Revoluţie, în focul reînnodării firului istoriei de unde-l tăiaseră comuniştii, în 1946. Ţărăniştii de stânga şi liberalii de dreapta au făcut front comun împotriva unui FSN „de largă concentrare naţională”, pe care au încercat să-l contracareze cu argumente ideologice ieşite din uz. „Alungaţi lupii” a fost sloganul cel mai neproductiv al contemporaneităţii politice şi a trebuit să-şi bage coada democraţiile occidentale pentru ca dreapta să se coaguleze de ochii alegătorilor şi să izbutească performanţa neaşteptată de a ajunge la putere. Ce au făcut după aceea, e deja istorie. Cum istorie e şi faptul că ieşirea din scena parlamentară a ţărăniştilor se datorează colegilor lor liberali, care au decis să abordeze alegerile din 2000 pe cont propriu, fără păguboşii lor aliaţi. Pentru exerciţiul electoral 2004, liberalii au schimbat partenerul. I-au ales pe democraţii lui Traian Băsescu, care au acceptat o cotă de reprezentare inferioară. Au făcut o Alianţă care, la fel de surprinzător ca în 1996, a ajuns la Pu-tere. Şi aici s-a repetat scenariul: coabitarea a fost scurtă şi agitată, iar de la finele lui 2006, Tăriceanu şi ai săi au luat-o iar pe cont propriu (cu „aliatul de serviciu”, ungurii, nelipsiţi de la guvernare din 1996).

Momentul actual îi arată pe liberali la putere, dar mai izolaţi ca oricând şi atacaţi din toate părţile. Ca şi PSD-ul alt