Povestea căsniciei începe după „şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi“. În prima parte, eşti atît de furat de basmul iubirii, atît de obsedat să lupţi pentru a-l cuceri pe celălalt, încît nu-ţi mai pui decît teoretic problema părţii secunde, a continuării. „S-ajung eu acolo!“ îţi zici. Şi – după ce ai bătut zmei de i-ai ascultat cu urechea, ai dat la pace cu felurite vrăjitoare, te-ai făcut luntre şi punte să rămîi zînă, ai îndeplinit cerinţele împăratului şi ale împărătesei, posibili viitori socri mari şi mici, după ce, mă rog, te-ai dat peste cap de nu ştiu cîte ori ca să iasă totul perfect – se întîmplă mutarea împreună, şi apoi, un soi de linişte. Pe urmă, oricît ai fi tu de Făt-Frumos sau de Ileana Cosînzeana, realizezi că ai intrat în altă poveste.
Nu-ţi mai găseşti ciorapii prin casă, simţi că-i vorba de trădare la împărţirea sertarelor cu haine, constaţi că trusa ta de manichiură a fost folosită pentru a repara o lustră, culoarea varului de pe perete nu te reprezintă, unii dintre prietenii sau prietenele celuilalt sînt „bizari“, trebuie să-ţi planifici sarcinile casnice la fel ca pe atribuţiile de serviciu, fantomele fostului iubit sau ale fostei iubite apar mai des la cină, îţi petreci prea mult din timpul liber vorbind despre facturi ori cumpărături, pui mîna pe fundul celuilalt şi ai uneori aceeaşi senzaţie ca şi cum ar fi al tău însu(ă)ţi, nu-ţi mai poţi lăsa pantalonii trîntiţi în mijlocul camerei, nu mai poţi sta două ceasuri în baie, vezi că s-au spălat farfurii cu cîrpa de şters praful etc. În locul poeziilor ori al declaraţiilor pătimaşe, dusul gunoiului, cumpăratul pîinii, modul de împărţire a ultimei ţigări, o masă caldă, desfăcutul borcanului cu bulion, călcatul unei cămăşi ori schimbarea unui bec ars se transformă în cele mai incontestabile semne de dragoste.
(„Uite, de asta n-am să mă căsătoresc eu!“ or să-ţi spună unii,
