"Simţ enorm şi văz monstruos" - a scris cîndva. Formula, cadenţată ca o sentenţie, nu se potriveşte nicicum tuturor scrierilor lui, oricît a încercat s-o împingă într-acolo critica literară. Se potriveşte însă tot mai bine cititorului lui Caragiale. Apropierea de Caragiale stîrneşte o dilatare a percepţiei greu de stăpînit. De ce? Un ministru al transporturilor a avut ideea de a pavoaza şoselele reparate prin taxe pentru automobilişti cu plăcuţe pe care sta scris: "Aici sunt banii dumneavoastră". Drumul prin Caragialia e flancat de indicatoare pe care se poate citi: "Aici sînt obsesiile dumneavoastră." Nu opera lui Caragiale este cea care ne împinge automat în exces, ci inserţia ei în timp, actualitatea ei de fiecare dată alta. Ceea ce zgîndăre nervul cititorului recent este sedimentul de nelinişti şi contrarietăţi, de dibuiri şi îndoieli, impregnat deja istoric în opera dramaturgului şi a prozatorului. Mă îndoiesc că el se va fi văzut vreodată drept iniţiatorul unui Fond Naţional de Investiţii Simbolice, dar, cu sau fără voia domniei sale, asta a devenit. Analogia cu Eminescu apare, în acest sens, de neocolit. A fost, de altminteri, adesea invocată, ca o complementaritate definitorie a culturii române. Noi, românii - spunea odinioară un critic - visăm, pesemne, la Eminescu şi trăim în Caragiale. Ecuaţia nu e însă aşa de simplă. Dacă Eminescu şi-a luat, fără îndoială, în serios rolul de fondator, ce a vrut să întemeieze Caragiale? Ce credinţe ale noastre simt nevoia confruntării cu opera insului despre care s-a zis de atîtea ori că n-a crezut în nimic? Într-adevăr, puţine lucruri au scăpat deriziunii caragialiene. A rîs pe seama mai tuturor instituţiilor moderne - parlament, guvern, partide, justiţie, presă, teatru ş.a.m.d. A luat în şfichi preoţimea, dăscălimea, spiritul cazon, burghezia mare şi mică, funcţionărimea, servitorimea, pînă şi ţărănimea - subiect