Saptamana asta i-am intalnit pe copiii din Gradinita de la Costinesti. Cea inundata de apa si de groaza... I-am cunoscut pe copiii care, in inundatiile de acum doua saptamani, au ramas prizonieri in gradinita, singuri, fara puterea de a se salva, implorand ajutor in timp ce apa crestea, inghitindu-i. Au trait cateva ore cu frica mortii, iar salvarea lor a venit atunci de la cativa vecini care au ajuns la ei cu un ski-jet, apoi i-au scos pe un geam si i-au urcat pe acoperis... Pompierii i-au coborat de acolo in barci si i-au pus in bratele parintilor.
Stiu ce-a fost in sufletul parintilor si, am aflat cu groaza ce-a fost in mintea copiilor: "De ce m-au lasat singur la gradinita? De ce n-au fost cu mine? Inseamna ca nu ma iubesc!".
Au fost suparati pe parinti in zilele urmatoare si n-au vorbit cu ei. Si cum sa nu fi suparat cand esti doar un copil suparat de 3 ani si jumatate, de 4 sau 5 ani, si esti ingrozit pentru ca apa iti ajunge mai intai la glezne, apoi la genunchi, apoi la brau, la umeri, la gat..., iar mama sau tata nu sunt langa tine, si nu te-aud, nu vin chiar daca plangi, tipi... Cum sa nu fi suparat cand cei doi oameni, centrul universului tau, nu sunt langa tine atunci cand esti foarte speriat, ti-e frig si ai disperata nevoie de ei? De unde sa stii tu prin ce trec parintii tai care nu pot fi langa tine?! Cum sa-ti imaginezi ce calvar traiesc ei? Tu esti doar un copil!
Am vazut din nou ce insemnam noi - parintii, pentru ei - copiii. Si uitandu-ma in jur am realizat ce greseala uriasa facem atunci cand ii amenintam (chiar si-n gluma): "daca nu stai cuminte, sa stii ca te las singur!". Sau: "daca nu m-asculti, nu mai vin sa te iau!"... Amenintarile acestea sunt la indemana pentru ca par neverosimile, ireale - nici un parinte nu ar crede ca cel mic ar putea sa le ia in serios. Iar daca (Doamne Fereste!) situatia devine reala, copilul ramas s