Reputat memorialist, cu o bogată operă în proză, nu îndeajuns de pusă în valoare, dl. Constantin Mateescu a publicat recent un volum (Plecarea generalului, Edit. "Almarom", Râmnicu Vâlcea, 2006), cuprinzând - dar fără a fi numite astfel - nuvele, prilej de a trece persoana întâia prin multiple, când nu dramatice şi chiar tragice împrejurări ale unei existenţe frustrate - în anii de dinainte şi de după Revoluţie, până chiar în zilele când deschidem cartea. Eroi la toate vârstele, dar întotdeauna pradă unei crize, simţitori la percepţiile ambientului, până a le înregistra monstruos, prin acumulare şi pulsaţie, ni se destăinuie, fără a ne pretinde compasiunea. într-o asemenea ipostază, eroul mateescian, vârstnic şi consumat, suferind de insomnii tenace se străduieşte să le combată, recurgând la strategii care se încăpăţânează să nu dea rezultate. Recitarea din fabula lui Urmuz, ce-i oferă ritmul de vals "Ci-că nişte cronicari" rămâne fără efect, faţă cu necruţătoarea realitate. Un alt personaj dă mereu cu ochii de un tip ce pare a-l urmări - de asemenea un caz lipsit de şanse. Modul în care circulă aceste victime, bărbaţi sau femei, din ani pe care lectorul tânăr nu i-a mai apucat - ori chiar de acum - le arată pe picior greşit, nu şi vinovate. Şi chiar când cunosc opulenţa, precum în Surâsul farmacistului, acces la mântuire n-au. Conduşi de sunetul casant al observaţiilor, servite mai ades în cascadă, dintr-un caracteristic prea plin, am putea vorbi de un umor negru, în orice caz de o privelişte suveran ironică, pe măsură ce evadează în absurd şi fabulos, o caracteristică a acestor proze de vie gratuitate, trădând un maestru al baghetei. Ca într-un concert, piese de singulară factură acceptă, în continuare, altele de copioasă popularitate, întru dezvăluirea tuturor posibilităţilor virtuozului. Cel puţin Plecarea generalului este un recital de-a lungul celor patru anoti