Cred că aveam 12 ani. Răcită bocnă, înghesuită de vreo trei babe pe bancheta din spate a Daciei roşii a mătuşă-mi, priveam cu încântare peisajul sumbru ce se deschidea în faţă, prin parbriz: o burniţă întunecoasă, cu ceva lapoviţă.
Intram în municipiul Tulcea, iar mie momentul mi se părea sublim: aici ajunsesem cel mai departe, vreodată. Fusese mâna destinului când mătuşă-mea, în graba împachetării bagajului şi în zarva haotică a casei, mă zărise într-un colţ şi decisese, nu se ştie de ce, pentru că nu mă simpatizase niciodată foarte tare, să mă ia şi pe mine. Urma s-o însoţesc într-o călătorie care, cel puţin pentru ea, s-a dovedit profitabilă: îşi ducea nişte acte - toate cu numele ei pe ele, la sfinţit, la o mănăstire de i se dusese vestea; în câteva luni, ea împreună cu soţul şi cu vară-mea îmbrăţişau visul american şi ne făceau cu mâna prin telefon, de peste Ocean.
Aşadar, intrasem în Tulcea şi cât v-am povestit cele de mai sus, trebuie că ieşisem deja. Mănăstirea asta se afla într-o pădure şi datele de localizare nu erau extrem de clare, aşa se face că, la primul indicator ruginit cu numele lăcaşului de cult, am făcut dreapta. Lăsasem în urmă asfaltul, burniţa se transformase în ploaie torenţială şi maşina înainta mai mult în jos decât înainte; mai exact, patinam într-un nămol vârtos, în puterea nopţii, pe un drum forestier care nu exista şi sigur nu există nici azi, pe hartă. Apoi a devenit de-a dreptul palpitant. Maşina s-a împotmolit. Şi cu această ocazie am început şi noi să ne distrăm în excursia asta.
Mătuşă-mea accelera, babele împingeau botul maşinii spre înapoi, tot nămolul se urcase pe babe, pe feţele şi hainele lor. Şi ele hohoteau în pustiul acela, se stricau de râs, se chirceau de la mijloc de spasmele astea, şi lumina aspră a farurilor maşinii mi le făcea pentru prima oară simpatice. Cum-necum, toată echipa asta de şoc a scos maş