Habermas susţine că pentru lumea occidentală proiectul modern nu este terminat, el este unvollendet, şi mai bine am învăţa din erorile trecutului decît să-l părăsim definitiv. Sorin Alexandrescu Pentru că „ne aflăm la Porţile Orientului“, pentru că avem o istorie modernă indecent de adolescentină, pentru că niciodată în istoria noastră nu am avut clasă medie (vezi Iorga), pentru că în continuare, la noi, supravieţuirea unui sistem politic sau intelectual este condiţionată de „găşti, interese şi grupuri“ (vezi Motru), pentru că un start fulminant al unei societăţi a fost îngropat de seceră şi de ciocan, pentru că preferăm exemplele excepţionale şi nu virtuţile unui sistem coerent şi consistent de valori bune şi foarte bune, pentru că respingem tradiţiile conceptelor scolastice de şcoală şi le preferăm pe acelea ale „învăţăturilor“ (vezi Aslam), pentru că cei puţini care cunosc şi exersează virtuţile logicii o fac pe cît pot ei de demonstrativ, ca o elită falsă... şi pentru un şir interminabil de „pentru că“ ce ar putea urma nestingherit, în cele ce urmează vom discuta cîteva lucruri despre arhitectura românească modernă şi contemporană de pe poziţii „organice“: anume cele care văd în postmodernitate o continuare în spirit, în atitudine şi în fapt a unora dintre principiile importante ale modernismului, dar şi concretizarea acesteia ca o perioadă a sintezei, a absorbţiei pînă la contopire a fostelor principii „dogmatice“. Sigur că, astfel procedînd, vorbim despre o excepţie sau, poate, despre un ideal: ne asumăm premisa că acel caz în care partenerii „naturali“ ai unei relaţii îşi răspund dorinţelor/promisiunilor înainte de cuvinte, în care dialogul vizibil este abia întrezărit chiar există. Şi înapoia acestei tăceri pline de sens, intuieşti că a sparge, a scormoni acea tihnă a fiinţării-în-comun ascunde, cumva, o impoliteţe. E ca şi cum ai deranja rotundul unui