Ultimul interludiu. Caseta cu chinezării [1] (1)

Notă

Pentru că acest ultim interludiu este foarte extins, am decis să-l împart în mai multe secţiuni, cu numărătoare distinctă faţă de cea a capitolelor propriu-zise. Vor fi, deci, vreo patru „casete cu chinezării”.

Celălalt corp

În romanul Capul vinovat de Romain Gary, găsesc acest scurt fragment despre împlinirea prin corp, despre mişcările ca şi autonome ale acestuia: „Ea suspină. Cu corpul pe care îl avea, suspinele sale nu se vedeau doar pe ţîţe: fesele înseşi se puseră în mişcare. Îşi puse mîinile pe bunul său pămîntesc. Era cea mai frumoasă pereche de buci din cîte iubise vreodată. Cînd le simţea sub mîna sa, ştia că a reuşit în viaţă”. Într-adevăr, sentimentul de împlinire, nu vine niciodată dinspre „trăirile abstracte”, ci din asemenea întîlniri cu viaţa cea mai concretă, chiar elementară: un corp, o parte a acestuia, un sunet muzical, un peisaj tulburător. Este greu de crezut că te simţi împlinit pentru că l-ai înţeles pe Kant, dar e posibil să ţi se întîmple asta pentru că l-ai ascultat pe Bach, care se adresează şi simţurilor. Poţi compara corpul gol, sînii, fesele iubitei cu o „simfonie”, dar nu cu un eseu filosofic. Poţi, iarăşi, compara curul femeii cu un apus de soare, nu însă şi cu teorema lui Pitagora, cel puţin nu fără riscul de a cădea în ridicol. Este vorba despre tipuri diferite de „perfecţiune² – una din acestea este, în principiu, trecătoare şi, poate, chiar acest caracter efemer face întregul său farmec. Frumoasele fese se vor lăsa cîndva, se vor deforma, vor fi maltrate de celulită dar, atunci, în clipă, senzaţia provocată de ele este uluitoare şi aşa vor şi rămîne ele în memoria care salvează clipele extazului.

A iubi în tahitiană

În limba locuitorilor din Tahiti, care ştiu destule despre splendoarea corpului în solaritate, te iubesc se spune t