Titus Popovici e, indiscutabil, un "caz". Nomenclaturist notoriu, membru al CC al PCR şi favorit al lui Ceauşescu, a găsit de cuviinţă a scrie, după 1989, pagini vitriolante la adresa regimului pe care l-a slujit, timp îndelungat, încă de la precocele său debut cu Setea şi Străinul, care l-au "clasicizat" de îndată, asigurîndu-i un loc în firida manualelor şcolare. "Clasic şi după moarte?", se întreba, în titlul unui text pamfletar, Barbu Cioculescu. Cum ne-am putea apropia de această conştiinţă duplicitară, reprezentativă pentru era comunistă, dar care, iată, încearcă a-şi supravieţui în postura de denunţător al aceleiaşi ere? Nu ne îndoim că, dacă sistemul totalitar ar mai fi persistat, Titus Popovici nu s-ar fi grăbit a rupe relaţiile avantajoase pe care le întreţinea cu acesta, încărcat fiind de bani, distincţii de tot felul şi avînd facilitatea unor călătorii pe tot mapamondul, ca şi accesul la cercurile înalte ale puterii de la noi, precum şi la personalităţile străine. Întreaga lui existenţă a fost o kermesă. Secătuirea sa ca prozator - în ultimele decenii şi-a fixat activitatea aproape exclusiv în sfera unei cinematografii propagandistice - se pare că nu l-a deranjat prea mult. Ceea ce a scris post festum indică o conştiinţă acută, care, automat, circumscrie prin cinism întreaga sa prezenţă de pînă la răsturnarea dictatorului. Departe de convingerile avîntat comuniste pe care le proclama periodic, prozatorul a fost doar un mercenar mulţumit cu condiţia de privilegiat, cu viaţa de huzur pe care o ducea, străin de autointerogaţiile morale. Nu mai puţin, înţelegînd a folosi două cerneluri precum celebrul Procopius din Cezareea, a dat în vileag, după ceasul al doisprezecelea, nevrednicia, impostura, turpitudinea unei cîrmuiri alături de care s-a situat din interes material. Calificarea sa de prozator, cu observaţia ageră şi verbul alert şi caustic, d