Că un �distins cărturar" trăieşte, mult mai liniştit decît semenii săi, închis în turnuri de fildeş sau în castele de hîrtie, că nimic nu-l atinge din lumea reală şi nici el nu poate atinge lumea cu nimic este o părere suficient de răspîndită. Ultimul jurnal al lui Livius Ciocârlie, apărut în colecţia Ego a Editurii Polirom, dezvăluie, cu minuţie masochistă, �pacea" intelectualului român în perioada de tranziţie. Lumea lui este la fel de agresivă ca şi a celorlalţi. Perceperea agresiunii este însă dublă, căci e trăită şi retroactiv, în amintire şi în scris. Dezbaterea interioară şi scrisul, modalităţi de salvare pentru cel în cauză, sînt percepute îndeobşte din exterior ca un divertisment intelectual: bătălie cu morile de vînt.
Spre deosebire de precedentele jurnale ale lui Livius Ciocârlie, în De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei Figuri, în lupta dintre rîs şi plîns, învinge, cel puţin la început, rîsul. întîmplările rele sînt percepute bine sau, măcar, luate cu binişorul. Valuri de umor şi ironie de cea mai fină speţă, fac deliciul cititorului. în existenţa lui Livius Ciocârlie din ultimii ani nimic nu a fost calm, nimic nu a stat pe loc. Jurnalul - nedatat, scris cu talent şi �trucuri" de prozator - începe cu aventuri de călătorie şi se încheie cu marea aventură a mutării de la Timişoara la Bucureşti. Trenul, topos speculabil în toate registrele, de la cel dostoievskian la cel caragialesc, este, în însemnările lui Livius Ciocârlie, o zonă în care se verifică fără greş legile ostilităţii lucrurilor. Cu alte cuvinte ceea ce începe bine se sfîrşeşte rău, iar ceea ce începe rău se sfîrşeşte dezastruos.
Părăsesc vagonul în bună regulă, dacă lăsăm la o parte amănuntul că port în ghete un ciorap al meu şi unul al vecinului de compartiment. Primul e negru, celălalt bleu-marine (la ora cînd mă trezesc eu, toţi ciorapii sînt la fel). Cum omul p