E o delectare plină de cruzime să vezi cum minţile docte se stîlcesc între ele din ambiţii de hegemonie doctrinară. Delectarea vine din rafinarea pe care o pun în argumentele menite a închide gura adversarilor.

Şi chiar dacă polemica nu ia niciodată forma altercaţiei, pofta de a-l reduce pe celălalt la tăcere împrumută cuvintelor o elocvenţă grea, de trufie care vrea să aibă mereu ultima replică. E ca într-un turnir în care, în loc de cai şi armuri, vezi cum probele chemate a sprijini o nuanţă sunt încărcate cu sarcasme şi aluzii maliţioase.

Iar cînd mărul discordiei stă în clasicul contencios dintre religie şi ştiinţă, cearta intelectualilor e neaşteptat de încordată, graţie fermentului de controversă care la animă repulsiile. În fond, ca un intelectual să nu fie plicticos e îndeajuns să-l sileşti să mediteze la ideile vrăjmaşului. Va uita de maniere cordiale, dovedind că nimic nu-l înviorează mai mult decît temele care îi provoacă o înveninată antipatie.

Adunate sub egida Fundaţiei Templeton, o organizaţie filantropică care încurajează dialogul fără prejudecăţi între cercetători americani aparţinînd unor domenii îndepărtate, cele 13 minieseuri despre Dumnezeu şi cosmos (semnate de clerici, fizicieni, psihologi, biologi sau filosofi) culminează în trei polemici propriu-zise, în care şase dintre autori, împerecheaţi după criteriul incompatibilităţii de spirit (ateii faţă în faţă cu credincioşii), răspund obiecţiilor venite din tabăra opusă. Rezultatul este o carte vie al cărei nerv polemic se transmite citiorului prin contagiune înceată, de unde şi imboldul de a compara ideile din curiozitatea de afla cărei categorii aparţii tu însuţi.

Cum autorii sunt culţi şi bine aşezaţi în lumea ştiinţei, deosebirea dintre ei nu se face prin prestanţă de nuanţe, ci prin prăpastie de premise. Ce-i distinge e dispoziţia de bază pe care viaţa le-a întipă