Am recitit zilele trecute câteva pagini din Histoire de la littérature française. De 1789 à nos jours (ediţia princeps) a lui Albert Thibaudet, una din cărţile de căpătâi ale tinereţii mele, cu aceeaşi profitabilă încântare care mă făcea odinioară să n-o pot lăsa din mână. Thibaudet şi Sainte-Beuve sunt singurii mari critici şi istorici literari pe care i-a dat Franţa.

Posteritatea amândurora a stat sub semnul unei contestări pe cât de tenace, pe atât de ineficiente, deşi printre adversarii postumi s-au numărat Proust şi, respectiv, Roland Barthes. Puţini îi mai citesc azi pe Taine sau pe Genette, urmaşi infideli ai celor doi, a căror artă critică au crezut a o putea înlocui cu o ştiinţă critică, în vreme ce înaintaşii lor continuă a sta neclintiţi în memoria noastră. I s-a reproşat lui Thibaudet că şi-ar fi bazat Istoria pe criteriul generaţiilor, nu îndeajuns de ştiinţific în ochii unora. E destul însă a deschide cartea spre a remarca două lucruri: flexibilitatea aplicării criteriului şi gradul înalt de potrivire cu o realitate literară întinsă pe 150 de ani. Lui Sainte-Beuve i s-a reproşat împărţirea istoriei pe grupări literare în care sunt convocaţi, uneori forţat, scriitori de orientări diferite. Recitiţi Port-Royal şi vă veţi convinge de faptul că, dacă faimoasa mănăstire din secolul XVII e o capitală contestabilă a literaturii clasice, e totuşi singura demnă de acest nume. Remarca e a lui Thibaudet însuşi în capitolul din istorie despre Sainte-Beuve. Şi Călinescu, şi De Sanctis au avut parte de obiecţii asemănătoare referitoare la impresionismul clasificării materiei în Istoriile lor. Ştiinţificii au cârtit întotdeauna pe seama intuiţiei şi imaginaţiei critice, mai ales fiind vorba de istorie literară.

Să întârziem o clipă asupra criteriului generaţiilor. La noi, l-a folosit Al.Piru, nu şi maestrul său. L-am examinat eu însumi cu atenţie