Pusa la dospit, ca aluatul unei paini, ideea e framantata pana spre dimineata cand exista riscul ca tot ce-ai visat si-ai scris pe timpul noptii sa se stearga. Cu totul!
In noaptea de duminica spre luni visam ca scriam articolul meu care apare in prima zi a saptamanii. Articol care altfel la ora visului era deja tiparit. Caci uitasem sa va spun, in ultimii aproape 16 (saisprezece) ani, ca multe dintre articolele mele au fost plamadite in somn. Asta dupa ce ideea incoltea in mintea mea inainte de somn, inainte de vis. Pusa la dospit, ca aluatul unei paini, ea e framantata pana spre dimineata, cand exista riscul ca tot ce-ai visat si-ai scris pe timpul noptii sa se stearga. Cu totul! Si sa te trezesti doar cu ideea cu care ai adormit. Asadar, se facea ca era o dimineata de iarna geroasa, iar eu, invaluit de somn, ma temeam sa deschid ochii, sa nu stric vraja caldurii, a visului si a scrisului. Trageam de timp si incercam sa redau cat mai fidel ceea ce simteam. Pentru ca tot ceea ce simteam in acele momente aia si scriam. Stiam ca e luni, dar intr-un alt anotimp, dar in aceeasi lume urata. Si pentru ca eram nedumerit in ceea ce priveste visul unei dimineti de iarna, incercam sa misc usor pleoapele, sa cantaresc in gene lumina. Sa vad daca e iarna sau altceva. Si-n acelasi timp ce visam si scriam ma intrebam daca nu cumva cei care o sa citeasca articolul acesta de luni n-o sa fie dezamagiti ca n-am scris ceva despre demisia doamnei Elena Udrea. Si eram gata sa ma razgandesc, daca nu-mi aduceam aminte ca scriam, de fapt, articolul meu de marti. Dar ceea ce m-a facut sa uit ideea a fost tocmai lumina care incepuse sa-mi desfaca privirea cu toata impotrivirea mea. Era calda, imbietoare, dar suficient de puternica, de salbatica, cat sa te faca sa deschizi ochii si sa te bati cu ea. Era o lumina altfel decat in toate diminetile, ca atunci cand incepe o noua
