De ce i-ar păsa justiţiei române de moartea a doi tineri, vinovaţi doar de a se fi aflat la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit?

De ce ar judeca cu celeritate magistraţii militari din România o speţă în care răspunsurile-cheie depind de figuri influente din mediul politic şi din cel al sistemului naţional de apărare?

De ce s-ar grăbi distinşii colonei si generali din fruntea parchetului şi instanţelor judecătoreşti cazone să-şi pericliteze carierele, când distinsele personaje care ar trebui să dea socoteală de dubla crimă de la mineriada din septembrie 1991 au avut o ascensiune fulminantă şi înainte şi după decembrie 1989?

De ce ar face, aşadar, cursă inversă acele câteva rotiţe, dintre multele care ţin în mişcare angrenajul marelui SISTEM?

Doar pentru că legea, morala şi statutul îi obligă? Sau, chiar mai naiv, doar pentru că trei oameni au murit în floarea vârstei, iar familiile defuncţilor mor şi ele, de nerăbdare să vadă că s-a făcut lumină?

Puse în contextul mai larg al evoluţiei cazului Frumuşanu-Crăiniceanu, prezumtivele motive, prinse în întrebările de mai sus, ar putea trăda, nu-i aşa, prezenţa unui grav puseu de naivitate amestecată cu impoliteţea.

De altfel, funia nu s-a potrivit nicicând cu decorul din casa spânzuratului.

Nu voi relua aici, cu lux de amănunte, ceea ce s-a întâmplat în fatidica zi de 25 de septembrie 1991, de la care duminică s-au împlinit fix 20 de ani.

În mare, la mineriada de atunci, Petre Roman a plecat din guvern, iar Ion Iliescu şi-a repoziţionat pionii pe tabla sa roşie de şah.

Concomitent, diversele categorii de securişti ne-au mai arătat o dată pentru cine e cool atunci când statul este slab, iar unii sepepişti au exersat tirul de semnalizare pe ţinte civile aflate în mişcare.

Câţiva dintre ghinioniştii care, în toamna lui 1991, s-au nimerit între acele forţe au plătit cu