* Dominique Simonnet, Cea mai frumoasă istorie a iubirii, traducere de Alexandru R. Săvulescu, Colecţia "Biblioteca erotică", Editura Paralela 45, 2004. Nu cred că ar fi lipsit de importanţă să ne întrebăm, uneori, de ce stăm prost la capitolul "mică istorie". De ce n-a fost scrisă, cronologic şi continuu, o istorie a vieţii private româneşti, cu tot interesul pe care anumite incursiuni parţiale l-au stîrnit. De ce, în ciuda relaxării triumfalismului şi determinismului, gustul pentru istoriile evoluţiei sensibilităţii şi mentalităţilor a rămas insular, privat şi mai ales sprijinit pe studii din alte spaţii culturale şi istorice sau pe scrieri ale unor călători străini. Cînd citeşti cărţi minunate precum Sensibilitate şi istorie... de Ştefan Lemny, Întoarcere în Bucureştiul interbelic de Ioana Pârvulescu, Bucureşti. Carte de bucăţi de Dan C. Mihăilescu sau În şalvari şi cu işlic de Constanţa Ghiţulescu, guşti mai bine savoarea pe care o poate avea filtrarea trecutului prin sensibilitatea actuală. Şi totuşi, cum ar arăta o istorie a amorului românesc? - m-am întrebat citind cartea de dialoguri, lipsită de pretenţii şi bibliografii, a redactorului-şef de la L'Express, autorul, între altele, al unei cărţi despre Cea mai frumoasă istorie a lumii. Cine ar fi la noi specialiştii şi diletanţii sentimentului amoros? Şi cam de unde ar trebui începută această istorie? De la violul istoric dintre daci şi romani, de la patetismul cronicarilor, din secolul al XVII-lea cînd catehismele şi îndreptările legilor ne spun cum se înfiripau (mai ales ilicit) lucrurile? E de văzut. În ce-l priveşte, Dominique Simonnet n-are de ce ţinti spre mari "mici istorii". Ele au fost de mult scrise, există, în Occident, biblioteci întregi despre culpabilitate, frică, pudoare şi "evoluţia" sentimentului amoros. Cu o bibliografie subînţeleasă şi asimilată "la firul ierbii", jurnalistul încearcă