In cuprinsul acestui roman captivant, apar câteva referiri directe la miza, funcţia şi chiar construcţia cărţii. Nu e vorba insă de un răsfăţ autoreferenţial, prelungit in nombrilism. Cartea şoaptelor * fiind lucrată pe mai multe planuri, pe care-şi propune să le ţină in convergenţă şi intr-o tensionare epică, romancierul se deplasează ca un cursor pe suprafaţa uriaşă a dramei armenilor.

Pentru a controla vasta materie rulată, Varujan Vosganian foloseşte câteva tehnici care, aplicate inteligent şi consecvent, organizează compoziţional devălmăşia de date şi fapte, nume şi identităţi, repere istorice şi geografice. El oferă adesea finalul unei suite, expunând apoi, cu lentoare descriptivă, cât mai multe dintre verigile şi elementele succesiunii. Sau alege o zi (o dată incărcată) prin care s-ar putea descrie cel mai bine sensul unei/unor vieţi. Face cronologia unui război sau a unui masacru "din locul de unde toate pot fi privite din afara lor" ori, dimpotrivă, montând intr-un puzzle mărturii ale participanţilor rămaşi in viaţă. Recunoaşte că ii e greu să păstreze firul poveştii (fiindcă aceasta, pentru a fi inţeleasă, pretinde urmărirea intregii ramificaţii), şi atunci se plasează in timpuri diferite, intr-o simultaneitate care poate fi a Povestitorului, dar nu e niciodată a Istoriei inseşi.

Aceasta din urmă avansează inexorabil şi inghite an după an fără să ţină cont de milioanele de istorii individuale şi familiale care, in chip organic, ar trebui s-o compună. Este făcută de câţiva (personaje cu o putere enormă de decizie, la un moment dat) şi impusă tuturor celorlalţi, automat distribuiţi in câteva roluri ale dramei: colaboraţionistul benevol şi rezistentul subversiv, călăul şi victima, trădătorul şi luptătorul pentru cauza dreaptă. Când Istoria lasă oamenii să respire puţin, intr-un interval mai democratic, Cartea şoaptelor inserează pagini pline