Şi atunci când răspunde întrebărilor unui interviu, Cristian Gaţu e asemeni argintului viu. Vorbeşte şi la telefon, fumează ţigară de la ţigară, discută cu angajaţii Federaţiei care au nevoie mereu de câte ceva de la „şefu'". Are o memorie extraordinară şi ar fi în stare să povestească non-stop câteva zile întâmplări ştiute şi neştiute din handbal, fotbal şi nu numai. Cu el nu ai nici o şansă să te plictiseşti.
- Domnule... Gaţu sau Gaţos?
- Gaţu. Dar, e adevărat, şi Gaţos, după tată. Prin 1929, tata s-a născut lângă Bitolia, în satul Nize Pole. Acolo erau concentraţi mai toţi machedonii. Dar a început o luptă între turci şi machedoni. Machedonii şi-au luat copii în spate şi au fugit. Bunica s-a oprit la Bucureşti. Dacă fugea în America, cum au făcut mulţi, acum eram american. Apoi a venit şi bunicu şi s-au românizat. Tata s-a căsătorit cu mama, care era din Botoşani, şi eu m-am născut acolo, la Botoşani. Dar tata m-a declarat la Bucureşti şi aşa am ajuns eu cetăţean de onoare al Capitalei. Prima oară am locuit pe lângă Foişor, într-o casă de chirpici, cu o curte mică. Apoi ne-am mutat tot în zonă, prin vecini, iar din '70 am stat undeva, pe la Domenii, într-o locuinţă dată de Steaua.
- Ştiu că acum câţiva ani aţi vrut să vedeţi locurile natale ale bunicilor...
- În 2008 am profitat de o zi liberă la Europenele de handbal feminin şi l-am rugat pe translatorul grupului nostru să mă ducă la Nize Pole. Translatorul a vorbit cu oamenii de acolo şi i-a chemat la întâlnire pe doi oameni mai în vârstă, doar-doar şi-or aminti de familia mea. Am vorbit în dialect cu ei. Până în '76 vorbeam perfect limba, dar apoi nu am mai avut cu cine şi am uitat. Dar să revin. Translatorul m-a dus şi la un fel de bătrână a satului, o femeie care cunoştea pe toată lumea. Dar nici ea nu ştia nimic de ai mei. La plecare mi-a venit pur şi simplu să spun numele
